„Cu cât îmi spuneau mai mulţi oameni că nu am nicio şansă, cu atât imi doream mai mult să cânt la cobză”

Un vâlcean de 21 de ani, pasionat de instrumentele tradiţionale româneşti, cântă în toată ţara alături de Loredana

• Bogdan-Mihai Simion cântă la cobză şi la ţambalul mic în taraful Loredanei Groza

Vâlceanul Bogdan-Mihai Simion s-a format la Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu, despre care spune că, deşi atunci l-a urât pentru exigenţele profesorilor, acum a înţeles că totul este cu un scop şi, dacă o să rămână la Vâlcea, cu siguranţă şi copilul său va face acelaşi colegiu.

De-a lungul anilor a participat la numeroase olimpiade unde a ajuns la faza judeţeană la limba română şi la faza naţională la limba engleză. A luat locul I la Concursul „Speak Out”, public speaking, pe ţară la faza naţională.

Bogdan, în prezent, cu ce te ocupi, eşti student?

Da, sunt student la Universitatea Bucureşti, Secţia Studii Culturale Europene. Aici eşti pregătit pentru noile cerinţe din piaţa muncii, un manager cultural modern, profesionalizat, specialist în problemele culturii europene, beneficiar al unor cunoştinţe solide de istorie, geografie, literatură, filosofie, drept, tehnici informative şi limbi străine.

Cum te-ai decis să urmezi această facultate?

La 18 ani când am observat că peste jumătate din oamenii din România lucrează în alte domenii decât în cele care au terminat facultatea. Din acest motiv am ales această facultate şi mi-aş dori foarte mult să şi lucrez în acest domeniu.

Am înţeles că îndrăgeşti foarte mult intrumentele vechi. La ce intrumente cânţi?

Cânt la cobză şi la ţambalul mic.

Cum a devenit muzica pasiunea ta?

Am îndrăgit foarte mult literatura românească, mai exact sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XIX, şcoala paşoptistă. M-a impresionat foarte mult istoria umanităţii în care s-au făcut cele mai mari progrese de la negura evului Mediu până la luminata modernitate. M-am gândit să cânt la un instrument tradiţional românesc, aşa cum englezii au lăuta, portughezii au mandolina, spaniolii au chitara, banjo-ul este al irlandezilor, balalaika a ruşilor, implicit şi noi trebuie să avem ceva al nostru. Fiecare popor din Europa are un instrument de bază, de menestrel. Astfel mi-am pus întrebarea care este instrumentul nostru?  În literatura românească găseam cobza, instrument care era omniprezent în societatea românească. Aşa mi-am pus întrebarea: ce e asta? Cum arată? Nu ştiam că e o chitară puţin umflată, puţin strâmbă cu gâtul întors, cu opt corzi, după care am descoperit un lucru foarte important, cam din perioada interbelică, nu se mai vorbeşte de cobză deloc. Întrebam lăutari bătrâni ce este aceea o cobză. Primeam răspunsuri descurajatoare că este un instrument prea greu, nu poţi să înveţi decât dacă simţi ca lăutar, la cobză nu mai cântă nimeni, la cobză e prea greu să înveţi. Cu cât îmi spuneau mai mulţi oameni că nu am nicio şansă cu atât mai mult mă ambiţionam. Ştiam că Tudor Gheorghe cântă la cobză şi atât. În prezent am descoperit opt cobzari în România, dintre care trei se pot numi cobzari.

Ai avut ocazia să cunoşti oameni care mai cântă la cobză?

Da. În Râmnicu Vâlcea există o singură vatră de lăutari tradiţională în Govora-Sat. Aici existau lăutari ţigani încă de la sfârşitul secolului XVII, au fost ţiganii clăcaşi care, pe la începutul secolului XX, au început să se dezintegreze, cei mai buni dintrei ei au mers la Bucureşti, cei mai slabi dintre ei au rămas, iar cei mai tineri dintre ei au început să cânte manele. În prezent, în Govora-Sat mai există între 5 şi 7 lăutari tradiţionali foarte bătrâni, dintre care îi amintesc pe nenea Drăguşin, care are 90 de ani şi este violonist, nenea Dumitru cu ţambalul care este unul din ultimi ţambalişti din Valahia, care cântă cu tehnică de ţambal mic şi Valerică Spridon Matei, un alt ţambalist care mi-a fost şi profesor, singurul de la care am învăţat câte ceva.

Ai reuşit să îţi faci o formaţie?

În Bucureşti cânt cu Antrepriza Muzicală Bucureşti, am o formaţie, momentan suntem trei, am fost patru, Victor Matei – nai, Cosmin Şerban – acordeon şi eu voce şi cobză, alcătuim Antrepriza Muzicală Bucureşti. Cântăm muzică de la sfârşitul secolului XIX până în anii 30, este un proiect, concept al meu pe care l-am intitulat Antrepriza Muzicală, pentru că am vrut să insist foarte tare pe faptul că lăutarii au fost în primul rând antreprenori, business man şi în al doilea rând artişti. În egală măsură am vrut să spun că am împărţit Bucureştiul geografic în concertul respectiv, am vorbit despre Bucureştiul de pe Lipscani, de Bucureştiul mare, de centru, unde cântam tango, romanţe, am cântat muzică de ţărani, muzică românească şi muzică din vechea mahala, muzica ţiganilor din Bucureşti. Proiectul acesta l-a văzut Loredana Groza, i-a plăcut şi m-a luat la ea în band şi acum cânt cu ea.

Care sunt următoarele concerte în care eşti prezent alături Loredana Groza?

Luna octombrie este o lună plină, cu opt concerte, din care amintesc:

Pe 6 octombrie la Princess în Bucureşti

Pe 7 octombrie la Timişoara

Pe 8 octombrie la Bucureşti

Pe 9 octombrie deschidem Stadionul Naţional de la Cluj. Cu Loredana cânt la cobză la ţambalul mic, backing vocal şi fac şi parte de rap.

Câteva nume de interpreţi pe care îi îndrăgeşti…

Fiecare generaţie în România a avut câte un reprezentant al ei, muzica tradiţională a românilor s-a schimbat atât de mult în timp, din păcate nu putem auzi muzică mai veche de începutul secolului XX, cea mai veche înregistrare fiind din 1903, cu Elena Văcărescu care recită o poezie. Pe filonul de muzică românească au fost nişte interpreţi fabuloşi începând cu Maria Lătăreţu, ţigancă dar care cânta româneşte, până la Gheorghe Moţoi, fabulosul baladist al Neajlovului, Marin Teodorescu Zavaidoc, Alexandru Cercel şi în egală măsură Şcoala Ţigănească de la Bucureşti.

Un taraf celebru…?

Taraful Haidouks este cel mai faimos taraf lăutar din lume, necunoscut din România, însă sunt cei care i-au cântat lui Johnny Depp la nuntă.

În 1975 marele folclorist român Tiberiu Alexandru a scris o carte care se numeşte „Lăutarii din Clejani”, ultima lucrare din România, comunistă în care mai apare termenul „ţigan”. Clejaniul era o zonă mai izolată cu vechi tradiţii muzicale, unul dintre cele mai vechi licee de muzică a fost construit acolo de un maior sârb, în Clejani se păstrează încă tradiţii arhaice. Se păstrează încă melodii de la sfârşitul secolului XVIII. În anii 1980, Speranţa Rădulescu, directoarea Muzeului Naţional al ţăranului Român, a citit această carte, fiind fascinată de ideea că cineva în România  mai cântă Toma Alimoş şi Mioriţa, a scris o carte  Lost trailles Taraf de Haidoucks. Astfel, i-a adus la Bucureşti, i-a înregistrat şi deoarece nu i-a putut aduce la televizor pentru că politica din acele timpuri nu i-a permis, i-a  promovat prin toată lumea printr-o firmă de impresariat foarte puternică a unor belgieni. I-au brănduit extraordinar şi i-a făcut celebri în întreaga ţară.

Câte cobze ai? A fost greu să le procuri, ţinând cont de faptul că sunt unul instrumentele  pe cale de dispariţie?

Da am reuşit să-mi procur foarte greu cele cinci cobze de la muzicanţii bătrâni. Am mai multe ca Muzeul |ăranului Român care are decât  trei cobze. Orice cobză găsesc de cumpărat, îmi cumpăr. Sunt interesat de orice fel de propunere. Toate cobzele sunt făcute manual, fiind făcute pe mâna cobzarului care le-a mânuit. Cea mai veche cobză a mea e din 1870, 1880, care are o marcă pe spate a ţarului Rusiei, deci a cântat şi-n Rusia cu ea.

Mulţumim şi, noi, redacţia Realitatea Vâlceană îţi urăm mult succes pe viitor şi să te bucuri de rezultatele muncii tale!

Carmen CĂLIN