Realitatea Vâlceană vă recomandă: „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”

de Gabriel Garcia Marquez

În cele peste 600 de pagini, Marquez îşi descrie copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe.

Cartea începe cu un episod din tinereţea autorului, pe la douăzeci de ani, când mama sa îl roagă să o ajute să vândă casa bătrânească din Aracataca. Marquez era la acea vreme un rătăcitor, tocmai abandonase studiile de drept şi îşi petrecea timpul citind şi scriind, fără să fi stabilit ce fel de scriitor doreşte să fie. Călătoria către casa pe care o părăsise la vârsta de opt ani îi trezeşte amintirile, inspiraţia, indicându-i ce ar putea să scrie despre ea si sugerându-i, într-un fel, si cum să scrie.

Primul volum al memoriilor lui Gabriel Garcia Marquez a apărut în octombrie 2002, devenind în scurt timp un bestseller în întreaga lume. În cele peste 600 de pagini, cel mai cunoscut scriitor sud-american, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1982, îşi descrie copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe. Din paginile memoriilor transpare la tot pasul în mod năvalnic exemplara vocaţie de scriitor a lui Gabriel Garcia Marquez: „Vocaţia artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viaţa întreagă fără să aştepţi nimic de la ea /…/ pe care o porţi înlăuntrul tău de când te naşti /…/ aşa cum este vocaţia de preot”. „În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi plăcea cu adevărat era să povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă spre a-mi împlini această dorinţă. Mi-am spus: aceasta este vocaţia mea. Nimeni şi nimic nu mă poate face să mă consacru unei alte activităţi”. G. Garcia Marquez

„Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti”.

Gabriel Garcia Marquez

Marquez dă roată amintirilor sale, concentrându-se asupra anilor în care a devenit scriitor, dar plonjând în anii copilăriei şi ai tinereţii pentru a prelua experientele care l-au influenţat pe scriitorul ce urma să devină.

„A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” este şi o cronică a familiei. Marquez descrie atmosfera în care creşte, rudele şi vecinii. De la tatăl său, telegrafistul, la hoarda în continuă creştere de rude, la mama sa (care îl părăseşte în 2002, ca şi cum ar fi pus punct cărtii), la rudele mai îndepărtate, fascinantul, şi cu dragoste descris, clan.

Cartea este plină de scurte portrete şi schite, fiecare suficientă pentru a captura integral un caracter, aşa cum este, de exemplu, neuitata pagină despre mătusa oarbă pe care ne-o putem imagina perfect mergând prin casă şi bazându-se doar pe mirosul ei pentru a se orienta. Mărturiseste că mătuşa murise când el avea numai doi ani, sugerând că totul este memorie precoce dar şi reinventţie lung exersată, ce-l amăgeste chiar şi pe autor că se află în faţa realitătii. Totul se bazează pe poveştile şi legendele familiei pe care le ascultase şi le reascultase şi care se află la baza talentului său scriitoricesc.

Din paginile memoriilor transpare la tot pasul în mod navalnic exemplara vocaţie de scriitor a lui Gabriel Garcia Marquez: „vocaţia artistică, cea mai misterioasa dintre toate, căreia îi consacri viaţa întreagă fără să aştepţi nimic de la ea… pe care o porţi înlăuntrul tău de când te naşti… aşa cum este vocaţia de preot”.

Gabriel Garcia Marquez foloseşte în acest prim volum de memorii noţiunea de memorie amintită. Aceasta trece evenimentele trăite prin sufletul scriitorului ca printr-un polizor, pentru a le evoca sub semnul povestirii. Stilul ales recreează în acest volum momentele din primii ani ai vieţii până în perioada tinereţii care i-au ajutat să descopere şi să-şi definească vocaţia creatoare.

„A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” este mai mult decât o relatare de evenimente şi amintiri aranjate într-o carte. Marquez afirmă încă prin motto-ul de la început că viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci este aceea pe care îţi aminteşti că ai trăit-o. Timpul are darul de a deforma realitatea, care preia o aură mitică o dată ce este văzută prin ceaţa anilor. Astfel, autorul oscilează în fluxul rememorării, făcând amestecuri între amintiri diferite, ceea ce şi dă lucrării stilul ei special.

De-a lungul acestui volum, artistul ne conduce prin universul unei copilării emoţionante, dezvăluind geneza şi simbolurile din câteva dintre cele mai importante lucrări ale sale, precum „Un veac de singuratate” sau „Dragostea în vremea holerei”.

Acest volum nu este destinat doar celor care îndrăgesc scrierile lui Marquez. De la cititorul boem care doreşte să vadă o piesă de viaţă până la cel care vrea să afle ce anume defineşte un scriitor.

Gabriel Garcia Marquez (n. 1927) prozator columbian, născut în mica localitate Columbiană Aracataca, până la vârsta de 9 ani trăieşte în satul natal în casa bunicilor. Exercită numeroase meserii, străbătând America de Sud. Din 1967 trăieşte în Europa, iar în prezent este stabilit în Barcelona. Primul său roman, „La hojarca” (Pleava), apare în 1955. În această carte, ca şi în creaţiile următoare, îşi prelucrează amintiri din copilărie. De regulă în romanele sale se amestecă mereu legendele bunicilor cu viaţa reală.  Cel mai reprezentativ roman al său apare în 1967 şi se numeşte „Cien anos de soledad” (Un veac de singurătate).

În prim-plan se află povestea familiei Buendia şi a soţului ei, Macondo, localitate imaginară. Întemeierea satului se datorează lui Jose Arcadio Buendia şi soţiei sale, Ursula, care, împreună cu câţiva prieteni trecuseră munţii în căutarea unei ieşiri la mare. Romanul prelucrează evenimentele unui veac într-o manieră care oferă o profunzime de filozofie istorică unor evenimente. În o sută de ani se comprima întreaga dezvoltare a societăţii umane, de la comuna primitiveă la secolul XX. Acţiunea cărţii urmăreşte viaţa lui Jose Arcadio, acţiunile sale îndrăzneţe temperate de Ursula, viaţa fiilor, mai ales Aureliano, colonel şi erou legendar al războiului civil, a nepoţilor şi strănepoţilor, observată pe parcursul a şase generaţii. Este prezentată viaţa satului, în care pătrunde, încet, civilizaţia, culminând cu înflorirea artificială adusă de instalarea companiei bananiere ce va fi urmată de declinul localităţii. Capodopera lui G., romanul „Un veac de singurătate” îmbină realul cu fantasticul, meditaţia filosofică cu naraţiunea captivantă. În 1982, G. primeşte Premiul Nobel. Motivaţia juriului: pentru romanele şi povestirile sale în care fantasticul şi realul se îmbină într-o bogată lume imaginară ce reflectă viaţa şi conflictele unui continent.

Alte opere: El otono del patriarca (Toamna patriarhului, 1975); Cronica de una muerte anunciada (Cronica unei morţi anunţate, 1981); Relato de un naufragio (Relatarea unui naufragiu, 1970); Los funerales de la Mama Grande (Funeraliile Mamei Mari, 1962) – nuvelă.

Ada GRIGORE