Povestea broscuței campion

Acțiunea are loc într-un mic regat de broscuțe. Auzi ce le trecură într-o zi acestora prin cap.

Cum ar fi să organizeze o întrecere? Dar nu una obișnuită. Una a cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulțime de broscuțe au venit să își încerce norocul și o mulțime și mai mare s-a strâns să privească. Startul s-a dat. Concurenții au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinși că nicio broscuță nu are nici cea mai mică șansă. În timp ce aceștia își dădeau de zor cu părerea, broscuțele renunțau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

Nico șansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiți timpul, nu veți fi în stare… spuneau într-una privitorii în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuță. Aceasta își continua drumul către vârf. Și… iată-o ajunsă, a reușit!

O mulțime de aplauze a întrerupt liniștea ce se așternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuței, cum de a reușit, cum de a fost posibil? Se întreba într-una toată lumea.

Probabil te întrebi și tu. Ei bine, broscuța avea ceva care paradoxal a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea era surdă și prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Oare pe noi cât de mult ne trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte din nereușitele noastre sunt consecința faptului că am plecat urechea la astfel de vorbe și ne-am descurajat?