Povața unui cărturar înțelept

Odată, un mare vizir, adică un general turc, trecea cu armată mare prin țara noastră. Se ducea să cucerească o cetate de dincolo de hotarele țării noastre. Toți se temeau că acel pașă urmărea să subjuge și mai tare pe români. Ca să vadă ce gândeau românii despre asemenea supunere, acel vizir turc a cerut voievodului un dregător mai de seamă, cu care să se sfătuiască.

Pe cine să trimită voievodul? N-a aflat altul mai netemător, mai înțelept și mai chibzuit la vorbă decât Miron Costin. Acesta știa că o asemenea treabă era foarte primejdioasă. Trebuia să chibzuiască foarte bine fiece cuvințel, ca să nu-l supere pe vizir. Că la cea mai mică supărare, vitirul îi putea pune capul sub securea călăului. Totuși, Miron Costin s-a dus.

În cortul lui, vizirul sta turcește pe niște perne moi, cu fețe de mătase roșie, galbenă și verde. Pe jos, covoare moi și înflorate. De stâlpul cortului, într-un cârlig, atârna iataganul vizirului, cu teaca numai diamante și rubine strălucitoare de-ți lua ochii. Pe cap, vizirul avea turban mare, din mătase albă și verde. Straiul, lung și larg, cusut cu flori mari din fir de aur și argint.

Miron Costin încălțase ciubote din piele de căprioară și îmbrăcase o tunică scurtă, vișinie, fără înflorituri ori podoabe. Pe cap avea o căciulă din piele de veveriță, cu o pană sură de cocor, în partea stângă.

La început, pasei nu i-a plăcut înfățișarea dregătorului român. L-a întrebat, totuși, zâmbind:

- Ce zici, românii se bucură că împărăția turcească a mai cucerit o mare cetate?

- Mărite vizir, mă tem a spune ce zic românii, întocmai.

- Ei, nu te teme, s-a încruntat vizirul. Vreau să aud adevărul, nu vorbe lingușitoare. Făgăduiesc că nu-ți voi pricinui niciun rău.

Auzindu-i făgăduiala, Miron Costin și-a luat îndemnul și a răspuns:

- Ne pare bine, nouă românilor, să se întindă împărăția otomană cât de mult, numai peste țara noastră nu ne pare bine să se întindă.

O clipă vizirul a dat să se mânie și să scoată hangerul din teacă, dar și-a amintit făgăduiala și s-a înseninat la față. Apoi a întrebat:

- Dar, ce zici? bine este ca armata mea să ierneze aici, în țara voastră?

Miron Costin s-a gândit o clipă, apoi a grăit:

- Sfatul meu este, mărite vizir, ca orice oștire să stea în țara ei. Și apoi, ține seama că țara noastră e mică și săracă; n-are cu ce hrăni o oștire străină și așa de mare, cum este cea a măriei tale.

- Și ce s-ar întâmpla, dacă aș lăsa-o cu de-a sila?

- Ar fi rău pentru ostașii măriei tale, că mulți ar muri de foame. Și tot rău ar fi și pentru noi, că am îndura multe greutăți și lipsuri, fără nicio vină. Iar pentru asta poporul v-ar urî și n-ar aștepta decât ceasul ca să se răzvrătească și să vă alunge cu arma.

Asemenea vorbire îndrăzneață l-a cam descumpănit pe semețul vizir. Dar văzând neclintita demnitate din înfățișarea lui Miron Costin, s-a îmbunat și a zis:

- Drept ai grăit, ca un înțelept.

Și, curând, vizirul a poruncit armatei sale să se gătească de plecare spre împărăția turcească, scutind Moldova de multe necazuri.

Deci, măcar uneori, vorba înțeleaptă prețuiește mai mult decât o biruință pe câmpul de luptă.”