Puiaţă şi amintirile despre Mitică de la Ligă

V-aţi întrebat, probabil, cine este “Puiaţă”, prietenul din copilărie al lui Mitică Dragomir, despre care tot vorbeşte în emisiunile de la televiziune. L-am găsit pe Eugen Nemoiu în Bălceşti, oraşul cu 200 de apartamente şi o bază sportivă în paragină. L-am aşteptat la singurul restaurant din localitate. “Trece în fiecare zi pe aici, imposibil să nu apară”, ne spune un localnic. Şi “Puiaţă” vine repede, salută lumea, dar nu pare dispus să-şi amintească peripeţiile prin care a trecut alături de şeful LPF. “Ce să vă mai spun eu de Dragomir? Nu îl vedeţi în fiecare zi la televiziuni? Am fost bun prieten cu el, acum nu mai sunt”, glumeşte prietenul din copilărie al lui Corleone din Bălceşti.

“E un fenomen”

Puiaţă se aşază apoi la masă, comandă o bere rece şi îşi începe povestea: “Îl ştiu pe Mitică de mic. Am făcut împreună clasele 1-7. Şi la grădiniţă am fost cu el. Eram nedespărţiţi. Cum îl vedeţi acum, aşa era şi atunci, ager la minte. Toate le prindea din zbor. Îi mergea bila. Glumea, ne făcea pe toţi să râdem. E un fenomen Mitică Dragomir, chiar dacă vor unii sau nu să recunoască”. Apoi, ne priveşte în ochi şi ne întreabă înţepător: “Domnule, mă credeţi? Stai că-l sun, şi aşa vreau să dau de el. Trebuie să iau ceva de la Bucureşti, o să mă duc săptămâna viitoare”. Puiaţă îşi scoate mobilul, formează numărul lui Mitică de la Ligă, dar este dezamăgit: Îl are închis. De două zile tot aşa, cred că este în Germania, la meciuri”.

“Când a căzut avionul… ”

Puiaţă îşi aminteşte şi o altă păţanie povestită şi de Corleone într-una din emisiunile la care a participat:

“Eram în clasa I, era primăvară, şi la doi paşi de casa noastră a căzut un avion. Şi eu şi Mitică am fugit în izmene să vedem. El îşi aminteşte mai bine, îmi spune de fiecare dată când vine prin Bălceşti şi trece pe la mine să bem un pahar cu vin. Era o aripă într-un copac, alta în alt copac, avionul la 10 metri, iar noi… în izmene. Ştiu sigur că piloţii se salvaseră, au avut timp să se catapulteze”.

“Făcea afaceri cu porumbei”

Eugen Nemoiu îşi continuă şirul amintirilor: “Domnule, avea în sânge afacerile încă de când era mic. Îi plăceau mult porumbeii, îi lua dintr-o parte, îi ducea în altă parte, făcea ceva bani. Muncea şi la CAP, era harnic. Îmi amintesc şi acum când jucam fotbal şi trebuia să facem o deplasare la Craiova. Ne-am suit toţi într-o maşină “descoperită”, jucam la Petrolul Bălceşti, şi ploua de mama focului. Mitică avea la el doi porumbei, îi luase din piaţă. Am mers ce am mers până ne-am răsturnat cu maşina în noroi. Am căzut toţi, unul peste altul, claie peste grămadă. Toţi ne scuturam, unii plângeau, alţii râdeau, numai Dragomir cânta de mama focului: “Şi pasagerii, toţi ca vierii, cu nasul în pământ, săreau!” Apoi, Puiaţă îşi termină povestirea despre copilăria alături de Mitică de la Ligă: “Imediat după ce am terminat clasa a şaptea mi-a spus că pleacă: “Puiaţă, eu mă duc la oraş! Şi dus a fost. A riscat şi a câştigat. Din Bălceşti a ajuns căpitan de miliţie, de-aia vă spun eu că a fost un fenomen”.

“M-a ajutat cu tot ce i-am cerut”

Prietenia dintre Mitică Dragomir şi Eugen Nemoiu nu s-a terminat în copilărie. Cei doi au rămas buni prieteni, în ciuda faptului că primul a ajuns “tare”: “M-a ajutat întotdeauna, mai ales când a ajuns la Bucureşti, la Victoria. Am ţinut legătura, ne-am întâlnit şi în Vâlcea şi în Capitală. A rămas bun amic cu mine şi m-a ajutat mereu, ori de câte ori i-am cerut ajutorul. Când mă duceam la Bucureşti, îmi dădea de toate, la mâncare mă refer. Plecam cu sacoşele pline. Cu unt, cu brânză, cu salam. Niciodată nu mi-a spus nu. }in minte, odată, eram la Cooperativă, aici, la Bălceşti. Aveam nevoie de un elastic lat şi nu am găsit în toată Vâlcea. Ne trebuia pentru un export de geci. Era 30 aprilie. Mitică a sunat la şeful Poliţiei Economice şi i-a dat ordin să îmi găsească. Nu a găsit ăla în tot Bucureştiul, dar a găsit un fir la Braşov, şi pe 3 martie m-am dus şi am luat”.

“A vrut să-mi dea jucători, să promovez”

Nemoiu şi Dragomir au colaborat şi pe linie fotbalistică, pe vremea când Puiaţă păstorea echipa de fotbal locală, din Bălceşti: “În 1988 am jucat barajul de promovare în Divizia C, cu Berbeştiul. Mitică m-a sunat şi a spus că îmi trimite fotbalişti, să-i bat măr. Nu am acceptat. Eu ştiam că am echipă şi îi bat şi fără ajutor. La Berbeşti era Coca ăla mic, Laurenţiu, care spunea că nici nu a auzit de noi. Ne-a arbitrat unul Ghiţescu, ne-a dat doi afară. A fost 1-1 şi i-am bătut la 11 metri. Apoi, am dat meciul următor echipei Metalul, mai bine mergeam mai departe şi vindeam locul…”.

“Ştia că va fi revoluţie”

Cu puţin timp înainte de revoluţie, Puiaţă a fost la Bucureşti şi s-a întâlnit cu Dragomir: “Mă duceam la Eforie la nişte cursuri, prin noiembrie ’89. I-am lăsat vorbă că trec pe la el, la întoarcere, să îmi mai facă rost de ceva mâncare. M-am întors pe 1 decembrie. Abia am putut să vorbim, avea securiştii grămadă pe el. Mi-a spus să mă mişc repede că nu-i de-a bună. Am luat tot ce aveam de luat şi m-am dus la gară, să las bagajele. Ziceam că mă mai plimb puţin, până venea trenul. În gară, minune, erau oameni care-l vorbeau de rău pe Ceauşescu. M-am speriat de moarte. În tren tot aşa, veneau în compartimente şi ne spuneau că trebuie dat jos Ceauşescu. Ştia el ce ştia Mitică. El s-a dus în Germania, nu ştiu la ce meci, şi când s-a întors l-au şi arestat. Opt luni l-au ţinut pitit. Când a ieşit mi-a spus: “Puiaţă, dacă eram liber ajungeam cel mai bogat român, aşa am mai furat şi eu ce mai rămăsese de la alţii”.

“Povestea afişelor”

Eugen Nemoiu dă să plece, dar se răzgândeşte: “Să vă mai spun una bună. La alegeri, la Bălceşti, i-am lipit afişele pe unde am putut. Era plin oraşul de pozele lui Mitică. Însă, când m-am dus la Vâlcea, nu am văzut nici măcar un afiş cu el. Măi să fie! L-am sunat şi l-am întrebat. Mă Mitică, nu am văzut un afiş cu tine decât pe un marfar. Unde sunt? Mi-a spus că oamenii lui le lipesc pe o parte, şi oamenii lui Pătru le dezlipesc, pe altă parte”. Şi apoi pleacă: “Hai să vă arăt unde a locuit şi unde a învăţat Mitică”. Mai încearcă să-l sune pe Dragomir, dar, din nou,  fără succes: “Sigur e în străinătate…”.