Să nu facem amară truda pentru miere
Cu mulţi ani în urmă, România era campioana Europei în domeniul apiculturii. Între timp, ea a fost detronată de pe locul de frunte coborând pe locul 4 la producţia de miere, după Germania, Franţa şi Ungaria, şi abia pe locul 7 la numărul familiilor de albine.
Dacă înainte de 1989 şeptelul apicol românesc ajunsese la 1,45 milioane familii de albine, în prezent numărul acestora a scăzut la 1,25 milioane, singurul judeţ din ţară unde cifra stupilor activi a rămas constantă fiind Vâlcea. Potrivit evidenţelor APIA şi ACA, în judeţul nostru sunt înregistraţi 1700 de apicultori care deţin 80000 familii de albine. În cazul nostru, evoluţia a fost pozitivă şi datorită valului de accesări ale fondurilor europene pe structura Programului Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR). Astfel, pe măsura 141 – Sprijinirea fermelor de subzistenţă, au fost depuse 759 de proiecte în valoare totală de 5.692.500 euro, iar pe măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri, s-au înregistrat 87 de proiecte în valoare de 1.554.000 euro. Un alt avantaj bine folosit a fost oferit de funcţionarea la Horezu a unui centru de cercetare şi dezvoltare apicolă care a reuşit performanţa creării şi punerii la dispoziţie a peste 1000 de mătci anual.
Una dintre principalele cauze ale involuţiei la nivel naţional nu trebuie căutată în vitregiile naturii, ci mai de grabă în aiureala legislativă care s-a creat. În primul rând, trebuie spus că există legi care nu se aplică, aşa cum este cazul Legii Apiculturii nr.89/1998 sau a Legii nr. 506/2009 privind introducerea mierii în şcoli. Această ultimă lege în mod greşit s-a lăsat să fie implementată de către consiliile judeţene şi consiliile locale, dar fără nici un suport financiar de la buget. Din acest punct de vedere, lucrurile trebuie privite şi mai nuanţat. Practic ne aflăm într-o situaţie de paradox: deşi România este un mare producător de miere (între 20000-22000 tone pe an), consumul ne situează la coada ţărilor europene. De exemplu, dacă un cetăţean german consumă anual 2 kg de miere, sau cel olandez şi belgian – câte 1,5 kg, un român se mulţumeşte cu cel mult 500 de grame.
În afară de existenţa unor legi ignorate, în acelaşi pachet de „omisiuni” a ajuns şi Programul Naţional Apicol din România în perioada 2011 – 2013. Prin acest program deosebit de generos s-a prevăzut, printre altele, decontarea integrală a achiziţiei de până la 100 mătci, 100 roiuri la pachet, 100 roiuri pe faguri sau a 125 de stupi pentru înlocuirea celor uzaţi pe parcursul pastoralului. Din păcate, acest Program a fost tras pe linie moartă deoarece, aşa cum s-a întâmplat şi în alte sectoare ale economiei, au apărut şi aici aşa- numiţii „băieţi deştepţi” care n-au devenit nici un moment apicultori, dar s-au specializat în rularea unor facturi fără acoperire. Crescătorul de albine continuă să suporte din buzunar toate cheltuielile: să cumpere stupul cu 200 lei, familia de albine pe 10 rame cu 400-500 lei, tava de descăpăcit cu 440-600 lei, sau centrifuga de extracţie a mierii- cu 1500 lei.
Ca şi cum toate aceste cheltuieli n-ar fi fost de ajuns, a mai apărut şi impozitarea fără o corectă aplicare. De pildă, apicultorul vâlcean Emilian Săftoiu consideră că impozitarea introdusă din acest an ar trebui să fie suportată paritar şi de proprietarii culturilor care beneficiază de polenizare. Mă simt obligat să fiu de acord cu atât mai mult cu cât în alte state auropene se au în vedere o serie de criterii şi principii în susţinerea financiară a activităţii de polenizare a culturilor. Asta pe de o parte. Pe de alta – să nu uităm avertismentul lui Albert Einstein: „Dacă albinele ar dispărea de pe Terra, omenirea ar avea aceeaşi soartă în patru ani!”
Dr.ing. ION CÎLEA
Preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea
