Mănăstirea de la Cozia, minunea Evului Mediu românesc
• La ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân a ființat prima școală de copiști și caligrafi din Țara Românească. Acolo a trăit și primul compozitor român, Filotei.
Prin părțile Coziei, legenda spune că voievodul Mircea cel Bătrân (1386-1394/1395, 1397-1418) pornise un război împotriva ungurilor. și-a încartiruit armata pe Valea Oltului, în dreptul Bivolarilor. Cortul domnesc era instalat pe pajiștea din fața muntelui. Acolo, voievodului i s-ar fi dezvăluit o „arătare dumnezeiască”. Dimineața, când s-a trezit, a hotărât ridicarea unei mănăstiri. Realitatea istorică este alta însă. Mircea cel Bătrân s-a războit doar cu turcii, nicicum cu ungurii cărora le-a fost vasal.
Mănăstirea de la Nucet
Un sâmbure de adevăr există totuși în legenda care circulă și-acum pe Valea Oltului. Voievodul muntean este ctitorul Mănăstirii Cozia, construită între anii 1388 și 1393. Nicodim, starețul mănăstirilor Vodița și Tismana, duhovnic al domnitorului, a avut un rol important în ridicarea lăcașului. Când a fost dat în folosință, Nicodim a ținut slujba de sfințire. Iar ca stareț, l-a impus pe ieromonahul Gavriil, unul dintre ucenicii sfântului de la Tismana.
Numele Cozia provine de la cuvântul pecenego-cuman „Koz”, care înseamnă nucă. Într-adevăr, regiunea este recunoscută pentru creșterea nucilor. De altfel, multă vreme i s-a mai spus și „Mănăstirea de la Nucet”.
Planul general al mănăstirii respectă tiparul construcțiilor de acest gen. Curtea este încadrată de ziduri groase din piatră. La fiecare colț existau turnuri de apărare. Chiliile, lipite de ziduri, aveau în față galerii și pridvoare. În fața bisericii, pe deal, se așterneau livezi și vii, iar în jurul zidurilor, imașuri și păduri care aparțineau călugărilor.
În mijlocul curții generoase se află biserica, de plan trilobat, modelul arhitectural bisericesc răspândit în Muntenia până târziu, în epoca modernă. Biserica a fost realizată din blocuri mari de piatră și cărămidă. Fațadele sunt sculptate asemenea monumentelor similare de la Ravanița și Krusevaț (Valea Moravei, în Serbia). De acolo proveneau probabil pietrarii și meșterii constructori care au lucrat la Cozia. Cele mai frecvente motive sunt geometrice și zoomorfe: împletituri, balauri și păsări.
Chipuri de „extraordinară duioșie”
În pronaos s-au păstrat fragmente din pictura bizantină originală. Arhitectul Petre Antonescu a subliniat printre primii importanța edificiului bisericesc de la Cozia. „Reprezintă tranziția între stilul bizantin copiat exact la noi după acela al bisericilor grecești din veacul al XIII-lea (Teotocos din Constantinopol și Sfinții Apostoli din Salonic) și între stilul bizantin împământenit cu totul în țara românească”, a scris Antonescu (Monastirea Cozia, București, 1903).
Ctitorul Mircea cel Bătrân este și el zugrăvit pe zidurile bisericii, în naos (partea principală a unei biserici). În costum de cavaler cruciat, voievodul este înfățișat ținând în mâini macheta Mănăstirii Cozia. Alături se află fiul său, Mihail, asociat la domnie în 1408.
Temniță, azil, cazarmă…
În cele peste șase secole de existență, mănăstirea a suferit numeroase modificări. Bunăoară, în 1517, Neagoe Basarab (1512-1521) a reparat clădirile și biserica, înzestrând-o cu icoane și mai frumoase. Atunci s-au construit un havuz (bazin de apă cu fântână arteziană în mijloc) și o cișmea. În timpul lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), s-a reabilitat paraclisul (capelă construită lângă biserică) cu hramul „Adormirea Maica Domnului”. În fine, în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ansamblul monastic a fost refăcut.
Zugravul Preda și cei trei fii ai săi au recondiționat picturile din biserică (naos și altar). Alți trei zugravi – Andrei, Constantin și Gheorghe – au pictat pridvorul. și mai mult s-a „primenit” mănăstirea în secolul al XIX-lea, prin reconstrucția chiliilor de pe latura vestică. S-a lucrat 16 ani pentru reclădirea pavilioanelor din față. Totul în van, deoarece spre sfârșitul veacului, Cozia s-a dărăpănat. A devenit, pe rând, temniță, azil și cazarmă. Până când, începând din anul 1928, a fost treptat restaurată.
Încă de la înființare, Cozia a devenit un centru cultural de seamă al vremurilor sale. În mănăstirea de pe Valea Oltului, din 1415, a funcționat prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească. Primii dascăli ai călugărilor au fost starețul Sofronie și monahul Filotei.
Primul compozitor român
Socotit printre cei dintâi imnografi (autori de imnuri liturgice) cunoscuți din mănăstirile românești, Filos fusese mare logofăt în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Cunoștea bine limbile greacă și slavonă. În anul 1392 a renunțat la dregătorie, devenind călugăr în Mănăstirea Cozia, sub numele Filotei. Singura operă scrisă de el, păstrată până astăzi, sunt „Pripealele” („Mărimuri”), imnuri religioase de laudă care cinsteau marii sfinți, cântate la slujba privegherii în mănăstiri, odată cu psalmii. În secolele XV-XVIII, creațiile lui, redactate în slavonă, circulau în toate bisericile ortodoxe balcanice.
“Această sfântă biserică, unde se prăznuiește hramul Prea Sfintei și Începătoarei de viață troițe, este zidită în temelie de blagocestivul răposatul Domn Io Mircea Voevod cel Bătrân.”- inscripție de la Cozia
1415 este anul în care, la Cozia, s-a înființat prima școală de caligrafi din Muntenia.
Păstor, părinte și dascăl
În scrisoare se recunoștea autoritatea mitropolitului Ungrovlahiei: „Toți clericii din acea țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici, să asculte și să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, să primească și să împlinească toate câte va spune și cu ce-i va sfătui și învăța pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc”. Lui Nicolae Alexandru i s-a cerut o scrisoare cu jurământ, prin care să promită supunerea veșnică față de Patriarhia de Constantinopol. În secolele XIV-XV, Iachint a fost succedat de: Hariton, Antim, Teodor I, Eftimie I, Iosif, Macarie I. Scaunul mitropolitan s-a aflat pe rând la Curtea de Argeș (1359-1517), Târgoviște (1517-1668) și București (din 1668). Pe teritoriul țării Românești, între anii 1370 și 1401, a ființat și Mitropolia Severinului, pentru ținuturile din dreapta Oltului. Primul mitropolit a fost Antim Critopulos (1370-1381), de origine greacă. Din cauza atacurilor coroanei maghiare, reședința a fost mutată la Strehaia, apoi la Râmnic (astăzi, Râmnicu Vâlcea)
Mitropolia Ungrovlahiei
Până în anul 1359, în Țara Românească nu exista o mitropolie ortodoxă. Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab I, era de confesiune catolică. Așa cum se obișnuia în acele vremuri, s-a convertit la ortodoxie din rațiuni politice. Între domnitorul muntean și Regatul Ungariei existau relații încordate. Pretinzând suzeranitatea lui Nicolae Alexandru și un statut privilegiat politic și religios în această parte a Europei, Ludovic cel Mare (1342 – 1382) intercepta corespondența voievodului cu Papa. Pentru a se elibera de sub influența regelui angevin, Nicolae Alexandru s-a adresat Patriarhului de la Constantinopol, Calist I, cu intenția înființării unei mitropolii ortodoxe. Cererea s-a aprobat imediat. Se miza pe o lovitură dură dată papistașilor!
Epitaful de la Cozia
La Cozia s-a realizat o capodoperă a broderiei liturgice bizantine. În 1395 și 1396, călugării au țesut pe mătase, cu fire din argint și argint aurit, un epitaf de o frumusețe aparte. Ca obiect liturgic, epitaful este un văl de procesiune, scos din altar în Vinerea Mare, așezat pe o masă în mijlocul bisericii, purtat la Slujba Prohodului, care acoperă Sfânta Masă din altar până la Înălțarea Domnului.
Tema piesei religioase de la Cozia este Plângerea. Iisus este reprezentat întins pe „piatra ungerii”, alături de Maica Domnului și Sfântul Ioan Teologul. Scena conține și patru îngeri, dintre care doi au aripile desfăcute. În chenar, în slavonă, se află inscripția ce reproduce troparul din Sâmbăta Mare de la Liturghia Sfântului Vasile: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească; că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu toată căpetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperind și cântând cântarea: Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Epitaful, reprezentativ pentru ultima epocă de înflorire a artei bizantine, este expus la Muzeul Național de Artă al României.
Sursa: Historica.ro
