Nu ne da, Doamne, cât bine putem duce!
Scriu în autocarul care mă transportă de la Cluj la Râmnicu Vâlcea, în urma unei deplasări determinate de un eveniment nedorit în viața familiei mele. Sistemul audio modern, din dotarea mașinii pentru curse lungi, mă ține la curent cu ultimele știri pe care nu am avut posibilitatea să le urmăresc până acum. Așa aflu că Amnistia fiscală a Guvernului Ponta pune capăt șirului de sinucideri înregistrate în ultima vreme în rândul celor care au beneficiat, dintr-o tragică eroare a unor funcționari publici, de niște sume de bani la primirea cărora nu erau îndreptățiți. Nu zic că măsura pe linia protecției sociale n-ar fi binevenită, pentru că nu poți să asiști impasibil la drama unor oameni care decid să-și curme zilele, decât să se știe datori la stat și fără posibilitatea de a avea de unde să returneze banul încasat, repet, nu din vina lor, ci din aceea a propulsaților politic, majoritatea niște idioți cu fudulii de partid cât casa și cu creierul cât nuca. Aș zice că e groasă, cu gândul la perspectiva iernii, precum capra care întărește că e deja venită cât uluca din gard sau cel puțin tot pe-atât de evidentă.
Este clar că ar trebui să fiu întrebat, după ce am comis o asemenea afirmație, pe ce mă bazez în prognozarea vremii, ca mult stimatul Busuioc în țoale de vodevil și întotdeauna cu o problemă la purtător ce-ți încaieră creierii mai ceva decât Amnistia fiscală.
Răspund în cele ce urmează:
1- Cum mai mult de șase-șapte ani în urmă, primeam salariul pe card la Banca Romexterra. Într-o zi de leafă, când plănuiam împreună cu un prieten, coleg de serviciu, să punem de o aghesmuire în limita banilor disponibili și în perspectiva sărbătorilor de iarnă, m-am trezit că pe card, în loc de 600 de lei, am nu mai puțin de 1700. Colegul meu, la fel. În prima fază, am crezut că sindicatul a câștigat procesul pentru recuperarea tichetelor de masă restante de doi ani și că ne-a făcut o surpriză. M-am informat urgent și reieșit că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Am dat telefon la Serviciul Personal și am întrebat dacă nu cumva ne-au crescut salariile cu 300%. Mai că nu m-au făcut nebun…În această situație, cu toți banii retrași de pe card, m-am prezentat la personalul băncii, declarând că am primit mai mult decât mi se cuvenea. Surpriza a fost și mai mare: șase lucrătoare bancare și directoarea filialei, după o oră de consultări, m-au asiguat că banii sunt ai mei. Ce să spun, am plecat fericit că îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, dar euforia nu a durat decât patru zile. În cea de-a patra zi primesc telefon de la mama: „Ce-ai făcut, că te caută banca?!”. Mă sună și frate-meu: „Spune-mi repede de cât ai nevoie, să nu te ia pe sus recuperatorii!”. Serviciul Personal: „Domne Ștefănescu, vă rugăm să rezolvați problema cu Romexterra că ne-au somat să vă punem poprire!”. Și, uite așa, chiar dacă făcusem dovada corectitudinii, mi s-a dus buhul în neam că sunt debitor. Ce secret bancar… care onoare de bancher în relația cu clientul, stricată de proprii angajați? Am returnat banii și nu a fost nevoie de o amnistitie fiscală din partea Romexterra.
2- După această pățanie urmează întrebarea obligatorie: a sărit cu gura cineva, ani la rând, cum se face de primește niște bani care nu i se cuvin, în așa fel încât îmbrobodiții vinovați de o asemenea eroare să o corecteze, pentru a nu se ajunge la datorii imposibil de a fi achitate? Categoric că nu, nădăjduind fiecare că Dumnezeu s-a golănit ca românu’, fraternizând cu amărâții la ceas de cumpănă. Din acest punct de vedere, dacă aș fi avut o livadă și funia necesară, le-aș fi pus demult atât la dispoziția celor care și-au imaginat după modelul aleșilor că pot trage statul în piept, cât și a nemernicilor fără habar de meserie care au condus la acest impas.
3- În situații similare cu subiectul în discuție, nu am cunoștință ca statul, prin reprezentanții lui la cel mai înalt nivel, să fi manifestat o asemenea mărinimie. Cu ce bani se va astupa gaura provocată de slujbașii care au greșit, pentru că la fel ca și în cazul procurorilor și judecătorilor care au dat rebut după rebut, tot talpa va fi jupuită de șapte rânduri de piele.
4- Cu ce medicament miraculos vor fi tratați frustrații care își văd o parte din compatrioți „mai egali decât sunt ei” în fața Constituției șchioape și fără noimă, împărțite pe masa verde a celei mai ciudate democrații din câte se pot închipui, cu pretenția de carte jucată cinstit?
Revin pentru a preciza că Amnistia fiscală pare să fie o măsură benefică, atâta timp cât încă nu avem cum să știm câte rele va aduce după sine. De aceea în titlul materialului de față mă rugam Celui De Sus să nu ne dea dintr-o dată atâta bine cu care nu am fost neam învățați, dacă e să mă refer la ultimii 25 de ani după Ceaușescu, că uite cum se roagă de noi chinezii cu prosperitatea adusă la ușa casei și nu avem cum s-o primim, de grija famigliei europene că am putea face șoc anafilactic la un asemenea tratament omenos. Premierul, în schimb, ne aduce salutul tradițional al poporului chinez „’Vă-n zbang!”, a cărui traducere ne este transmisă de maestrul Turda, cu tâlc înalt și cele mai alese sentimente: „Sus, sus, sus, române sus!”.
Petrinel ȘTEFĂNESCU
