[Trepte spre cer] Tanti Ionica Ursu, o viață exemplară în sprijinul aproapelui
Cuvânt înainte
Ceea ce veți parcurge în continuare este povestea trecerii prin lume cu împliniri și cu neîmpliniri, cu clipe de înălțare dar și de cădere, ale unei comunități din care mai dăinuim puțini, străduindu-ne să lăsăm în praful amintirii un semn cât de mic în măsură să ateste că am iubit, am sperat și ne-am onorat locul printre semeni, fiecare după puterile lui, în numele demnității.
Demersul meu publicistic opune realității sociale de azi, cu valorile morale centrifugate și cu înlocuirea reperelor tradiționale cu falsuri, un timp când situația era cu totul alta, fără să afirm însă că atunci a fost vorba de societatea perfectă.
Din noianul de personaje reale care n-ar putea să încapă nici măcar într-o carte de dimensiunile romanului „Un veac de singurătate” al scriitorului Gabriel Garcia Marquez, am decis să concep reportajul de față având-o în prim-planul atenției pe tanti Ionica Ursu, asistentă medicală acum la venerabila vârstă de 80 de ani.
Abecedarul stațiunii Băile-Govora
Stațiunea a fost inaugurată la 1 iunie 1889, când au fost introduse apa potabilă și iluminatul public în întreaga stațiune. În anul 1904, conform unei statistici, au urmat diferite tipuri de tratament 18.908 pacienți, o informație incredibilă pentru acea vreme, dacă este să facem comparație cu situația actuală, când sunt tot mai puțini cei cărora le permite buzunarul să vină la odihnă și cură.
Eu împreună cu părinții ne-am stabilit domiciliul la Govora pe la jumătatea anului 1960 și am locuit la Vila Nușa, în cucuiul unui deal împădurit, la care se ajungea pe o alee în lungime de aproximativ 150 de metri ce urca în serpentine.
Prima mea cunoștință în calitate de cel mai nou și mai tânăr locatar a fost tanti Ionica Ursu care din prima săptămână m-a și înțepat cu penicilină din belșug, pentru că eram pirpiriu și bolnăvicios. Când îmi primeam porția de antibiotic afla tot orașul, pentru că țipam ca din gură de șarpe și săreau vecinii să mă țină, altfel nefiind chip să mă supun de bunvoie tratamentului. De atunci, până la vârsta adolescenței, când am plecat la liceu la Râmnicu Vâlcea, a vegheat asupra sănătății mele fără să ezite măcar o clipă și indiferent de mulțimea și dificultatea intervențiilor la care era solicitată de turiști sau de localnici.
Impresionat și azi de forța teribilă și de încrederea pe care ți le dădea prezența ei, am încercat să refac săptămâna trecută a suta parte din itinerariul parcurs de tanti Ionica în 24 de ore, chiar și mulți ani după pensionare. Așa se face că pe o vreme superbă am urcat de la intrarea parcului la Pavilionul Palace în fața căruia m-am oprit să mă odihnesc pe o bancă.
Camera de gardă, cartierul general al situațiilor de urgență
Camera de gardă era situată la parterul pavilionului acum recent renovat și emanând eleganță și distincție ca o adevărată bijuterie arhitectonică. De aici, fie noapte fie zi, pe ploaie, cu zăpada până la brâu sau pe caniculă, după ieșirea din tură tanti Ionica Ursu s-a grăbit toată viața, pe parcursul unei cariere memorabile și exemplare să ajungă la cei aflați în suferință, până pe cele mai indepărtate coclauri ale stațiunii. Eu am încercat, după câteva clipe de odihnă, să ajung înapoi la Vila Nușa, dar la baza aleii către fostul domiciliu am renunțat să mai urc, pentru că îmi înțepenise deja un picior. Așa că am contemplat vila copilăriei de la stradă, cum se ițea printre arbori și m-au năpădit amintirile.
Luat pe cont propriu de celebritățile stațiunii
În vilă mai erau familiile Ghiță (ambii soți asistenți, el devenind ulterior judecător printr-o mare ambiție dublată de perseverență), Câmpeanu Eugen (soția asistentă și el metodist la Casa de Cultură, în același timp un artist de excepție al acordeonului) și trupa de tineri până la 30 de ani, Sică, Lică, Lucică și Georgică, tehnicieni în tehnica medicală, toți unul și unul, dispuși permanent să-și pună la cale farse și să se angajeze în șprițuri până la ore târzii din noapte, când pe digul de susținere a terasei se aduna toată lumea la foc de tabără, ca o mare familie.
Eram copilul trupei, răsfățat cu tot ce se găsea mai bun în schimbul însărcinării să adun vreascuri din pădure, mânătărci și porumb în lapte pentru copt pe tablă.
Când am împlinit șase ani, toți au pus mână de la mână și mi-au făcut cadou două volume intitulate „Din marile legende ale lumii” de Alexandru Mitru. A fost cartea de căpătâi a copilăriei mele și pe ea, până la abecedar, am învățat să citesc.
Mulți dintre cei amintiți nu mai sunt printre noi și săptămâna trecută, când am ajuns acasă pentru câteva ceasuri, m-am întâlnit cu tanti Ionica pe scări. De-abia urca. M-am gândit că nimeni nu s-a învrednicit până acum să-i mulțumească pentru viața sacrificată în sprijinul aproapelui și că odată cu toți cei pomeniți în rândurile de față merită să fie recunoscută printre cei mai de seamă oameni ai stațiunii Băile Govora care la apogeul gloriei dintr-un veac mai blând, au făcut din acele locuri „o gură de Rai” cu renume în toată lumea.
Petrinel ȘTEFĂNESCU
