Campanie prea bună ca să fie adevărată, prea ca la ţară!
Pentru prima oară de la Revoluţie, campania electorală se desfăşoară în linişte. Nu te mai deranjează nimeni cu urlete slobozite din staţiile instalate pe maşini electorale care bântuiau oraşul cât era ziua de lungă, nu mai poluează liniştea de pe străzi niciun megafon din care erau zbierate promisiuni de străzi asfaltate şi locuri de muncă. Balcoanele nu mai sunt nici ele împopoţonate cu meshuri şi banere cu mutrele candidaţilor. Ce să mai, nici n-ai zice că a început campania electorală. Doar pe locurile special amenajate poţi vedea cine candidează, pe afişe de bun simţ, nu mai înalte de 50 de centimetri.
În sfârşit, ai putea spune că România a intrat în normalitate. Şi totuşi, nu-i aşa. Prin sate şi comune se merge în continuare pe metodele vechi, care dau rezultat garantat. Departe de ochii miopi ai Autorităţii Electorale Permanente se împart, la fel ca în anii precedenţi, lemne, sticle cu ulei şi pungi cu zahăr. Disperaţi să ajungă primari, unii dintre candidaţi nu se dau în lături să investească la negru sume mari de bani în cadouri electorale, pe care mulţi dintre concetăţenii noştri acceptă să le primească. Veţi vedea că în curând vor apărea tot mai multe dovezi că de fapt nu s-a schimbat mare lucru. Pomana rămâne pe mai departe cel mai bun mijloc de a te asigura că vei primi voturi.
În oraşe e mai greu să dai mită electorală. Nu te poţi plimba cu maşina plină cu lemne de foc printre blocuri, aşa cum se întâmplă pe uliţele uitate de lume, mai ales că pe aici lumea se încălzeşte la calorifer, nu la sobă. Pe orăşean îl cumperi mai greu cu o pungă cu făină sau cu o sticlă cu ulei. Aici se merge pe ideea că, dacă îi baţi omului la uşă, trebuie să fii fericit dacă îţi deschide şi nu te ia la înjurături cu partidul tău cu tot. În final, nu ni ne pare prea corectă nici această modalitate de a te promova. Poate că eu mă odihnesc la ora la care tu îmi baţi la uşă, însoţit de o gaşcă de activişti îmbrăcaţi în galben, roşu, albastru sau verde. Poate n-am chef să te aud cum îmi promiţi luna de pe cer la 9 dimineaţa, când eu ştiu că nu eşti în stare nici să-mi schimbi nici de la stâlpul din faţa scării. Este suficient cât îţi văd faţa pe panouri, prin ziare şi pe la televizor. Asta cu „campania din uşă în uşă” poate că merge la ţară, însă la oraş e depăşită. S-ar putea ca mai rău să mă enervezi deranjându-mă din somn decât să-ţi faci un favor. Pentru „door to door” ai la dispoziţie Feţeni, Copăcelu şi Goranu, acolo unde oamenii locuiesc la case. Dacă ai noroc, nu te muşcă niciun câine de picior, aşa cum a păţit-o în urmă cu câţiva ani fostul senator Dorel Jurcan. Ştia câinele ăla ce ştia…
Una peste alta, nu s-a schimbat nimic semnificativ faţă de campaniile precedente. Românul nu-şi schimbă el mentalitatea cu una, cu două, este nevoie de mulţi ani ca să putem spune că am evoluat mai mult decât genunchiul broaştei. Politicienii nu sunt interesaţi de nevoile reale ale celor care-i aleg, nu-şi doresc decât să ajungă în funcţii iar, de acolo, să-şi rezolve mai mult problemele lor personale. Restul e can-can.
Anemona Tănase
