Realitatea Vâlceană vă recomandă „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, de Andrei Pleșu

Andrei Pleşu s-a născut la 23 august 1948, în Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. Doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne romneşti) (1980-1982). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997). Fondator şi director al săptămnalului de cultură Dilema (1993). Fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă” şi rectorul Colegiului „Noua Europă” (1994). Membru al World Academy of Art and Science (1997). Membru al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, Geneva, Elveţia (1999). Dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig” din Freiburg im Breisgau, Germania (2000) şi al Universităţii „Humboldt” din Berlin, Germania (2001). Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franţa (1990). New Europe Prize for Higher Education and Research la Berlin, acordat de Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina; Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar; Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin (1993). Premiul Academiei Brandenburgice de ştiinţe din Berlin, Germania (1996). Ordre national de la Légion d’Honneur al Franţei (în martie, în gradul de Commandeur şi, în decembrie, în gradul de Grand Officier) (1999) etc.

Andrei Pleşu, în noua sa carte, „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, oferă opt motive (capitole) de a trăi frumos şi a ne bucura de lumea din jurul nostru: „Ce facem cu viaţa noastră”, „Despre lucrurile cu adevărat importante”, „Ordinea subtilă a lumii”, „Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene”, „Feluri de a fi”, „Cetitul cărţilor”, „Martirajul limbii romne” şi „Cum stăm la televizor”.Autorul reuşeşte să surprindă o varietate de nuanţe existenţiale, pornind de la cazuri concrete, aproape triviale cum ar fi contemplarea unui cine întins la soare asemenea unui „călugăr Zen”. Comparaţia pare nefirească, însă argumentele care pledează pentru aceasta ar fi că omul a pierdut contactul cu simplitatea, cu un tip de animalitate benefică, abordnd o doză mult prea mare de sofisticare axată pefalse valori şi idealuri care sugrumă trăirea. Într-un alt fragment, ni se vorbeşte în stil jucăuş despre lehamite ca stare generală a poporului romn în raport cu entuziasmul care îi caracterizează pe tinerii veniţi, de regulă, dela stagii de pregătire din străinătate. Scriitorul ne îndeamnă să adoptăm schimbarea începnd cu propriile vieţi, prin reforma individului, prin asumareapropriilor acţiuni şi prin derularea de proiecte în „grădina” personală. Metamorfoza comunităţii la scară largă nu reprezintă soluţia unui popor contaminat de prost gust, de o invazie de cărţi şi articole scrise prost, decititori neavizaţi, de cultivarea spiritului de mahala la televizor, de politicieni avizi de bunăstare şi putere. Volumul ar putea fi considerat drept momentele şi schiţele lui Pleşu, deoarece acesta trasează liniile care caracterizează societatea contemporană şi surprinde clipe de esenţă din cotidian pe care le supune uneianalize fine. O bună parte din file sunt alocate religiei, credinţei şi speranţei ca parte din ideologia creştină. Un exemplu ar fi contestarea ideii de alegere a momentului morţii asistate, văzută într-o ipostază demnă demembrii familiei şi de către comunitate. Filosoful vede în acest tip de moarte „aleasă” un soi de sterilitate de statuie, fiind pe deplin în favoarea unei morţi umilitoare, chinuitoare asemenea celei suferite de Hristos. Conform opiniei autorului, moartea reflectă viaţa în complexitatea ei, cu bune şi curele, fiind poarta ultimă către mntuire. Sensul pe care omul postmodern il conferă sfrşitului şi-a pierdut profunzimea şi finalitatea, întruct acesta fuge de durere, de deznădejde, prefernd laşitatea rigidă. Surprinzătoare este observaţia conform căreia o moarte de acest gen i-ar fi atribuit lui Iisus unloc în seria sinucigaşilor precum Seneca, Petronius şi Socrate, însă „Statuile nu pot învia”.

Autorul nu se vrea a fi profet, a fi o voce dojenitoare,iar intenţia nu este prescriptiv-salvatoare. Cartea nu e o colecţie de reţete pentru a vindeca epidemiile ţării, cel puţin nu gripele porcino-aviare. Vocea naratorului pendulează constant între o subiectivitate reflexivă, izvortă din inimă şi o obiectivitate specifică unui aparat de măsură. Acesta pare mai degrabă un arsenal de instrumente de medicină de analiză a funcţiilor vitale, de verificare a organelor interne, de depistare a maladiei şi de diagnosticarea afecţiunii, cu statut de acut sau cronic. Pleşu vorbeşte de bolile sufletului, ale inimi si ale minţii, de boli individuale ale omului absorbit desocietate, muncă, monotonie. Ne îndeamnă la momente de singurătate, de reflexie, de analiză, de suspendare în detrimentul vacarmului muşuroiului cetăţii. Suntem încurajaţi să întoarcem oglinda care reflectă societatea cătresine, către ceea ce e in noi. De asemenea, sunt aduse în discuţie bolile unuipopor manelizat şi politizat la maximum, otrăvit de minciună, demagogie, impostură, faţadă, duplicitate, carenţă de cultură şi de educaţie.

Vocea naratorială se include în studiul antropologic al neamului prin folosirea persoanei a II-a plural, mimnd un soi de empatie, de compasiune, de regăsire cu toate că poziţia sa este clar aceea a înţeleptului avizat şi asumat. Ne confruntăm cu un autor cnd realist, cnd pesimist, cu rare accente de optimism şi cu aplecare meditativă. Pleşu adoptă poziţia unei personalităţi enciclopedice, a unei naturi (aproape) atotcunoscătoare, a unuizeu detaşat şi crncen. Scriitorul radiografiază att societatea din punct de vedere organic, ct şi individul aşa cum este el cu patimile, cu viciile, cuticăloşiile şi cu ignoranţa inocentă. O voce care constată, fără a oferisoluţii dincolo de descriptivism virulent şi critică, nu împlineşte pe deplin nevoia cititorului de a primi sfaturi şi orientare într-o lume apocaliptică. Peste tot în carte pluteşte vidul alături de surplus, ignoranţa alături de inerţie.

De ce sa citim încă o carte în care ni se dau lecţii de viaţă, încă o carte de prescripţii existenţiale? Pentru că e necesar sa revenimla vechiul şi blamatul didacticism într-o epocă a haosului, a confuziei şi a pierderii stabilităţii psihice şi sufleteşti. Lumea are nevoie de pagini de înţelepciune, de oprire din vacarm şi de orientări, iar volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii îndeamnă la regasire, la reformularea motto-urilor hedoniste şi narcisiste care ne ghidează viaţa.

Neonilia STAN