Realitatea Vâlceană vă recomandă ,,Numele trandafirului’’ de Umberto Eco
Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, în Alessandria, Piemont) este un pedagog, scriitor, semiotician, filosof, critic literar şi romancier italian, cunoscut în special pentru romanul său ,,Numele trandafirului’’ (Il nome della rosa, 1980), un mister intelectual în care combină elemente de semiotică în cadrul ficţional, analiză biblică, studii medievale şi teorie literă. Romanul său din 1988 Pendulul lui Foucault (roman) a fost descris ca un “Codul lui Da Vinci”. Eco este preşedintele }colii Superioare de Studii Umanistice, Universitatea din Bolonia, şi Membru Onorific al Colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. A scris texte academice, cărţi pentru copii şi multe eseuri. A fost ales şi al II-lea între cei mai mari 100 de intelectuali în topul revistei Prospect pe 2005. A fost ales al XIV-lea în 2008.
,,Numele trandafirului’’ (Il nome della rosa) este o povestire istorică, o anchetă pentru găsirea criminalului (mister al crimei) având ca decor o mănăstire italiană din anul 1327, un mister intelectual care combină elemente de semiotica în cadrul ficţiunii, analiză biblică, studiile medievale şi teoria literară.
Semnificatia titlului
Eco brodează în jurul titlului în Post scriptum. De fapt, Eco a afirmat că a avut intenţia de a găsi un „titlu complet neutru”. Într-o versiune a povestirii, după ce a terminat romanul, Eco a propus în grabă vreo zece titluri pentru roman, cerând câtorva prieteni să aleagă unul dintre ele. Ei au ales ,,Numele trandafirului’’.
Într-o altă versiune a povestirii, Eco dorise titlul neutru Adso de Melk, însă a fost refuzat de editorul său, apoi titlul ,,Numele trandafirului’’- „mi-a venit în minte din întâmplare”. Eco a scris că i-a plăcut acest titlu „pentru că trandafirul este un simbol atât de plin de semnificaţii încât până acum abia dacă mai are vreo semnificaţie nouă.”
Acţiunea din ,,Numele trandafirului’’ se petrece pe parcursul a şapte zile la mănăstirea Benedictina, pe fundalul unui conflict între numeroase ordine religioase şi Papa Ioan al XXII-lea. Fratele William din Baskerville (sau Guglielmo), un călugăr înţelept şi respectat, ajunge la abaţie într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1327, după o lungă călătorie. Este însoţit de un novice– Adso – cel care povesteşte la bătrâneţe, întâmplările.
Odată ajunşi, sunt întâmpinaţi de Abate, care îi informează despre un accident misterios implicând moartea unui călugar, găsit zdrobit la baza zidurilor mănăstirii. Părerea unanimă este că diavolul şi-a făcut simţită prezenţa, iar curiosul Guglielmo porneşte în căutarea adevărului. Când sunt descoperite şi alte cadavre, printre călugări se instaurează isteria, sub forma unei explozii de superstiţii. Între timp, Guglielmo adună indicii legate de aceste crime şi le arată abatelui: nişte mesaje ascunse, scrise cu suc de lămâie pe un pergament, revelează secretul care înconjoară o carte. Aparent, această carte – Poetica de Aristotel – poate ucide pe cel care o citeşte, iar călugării sunt dispuşi să ucidă pentru a o obţine. O carte cu multiple înţelesuri şi cu o ultima propoziţie ce s-ar traduce din latină astfel: “Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele (denumirile goale”. Cei ce erau dornici de a afla ceea ce în Abaţie le era interzis, şi anume cartea Finis Africae, şi toată camera secretă, mureau otrăviţi, cum s-ar spune de propria lor curiozitate, foile carţii fiind date cu otravă, prin însăşi setea de afla mai mult mureau. Explicaţia lui Guglielmo nu este însă crezută, iar Inchiziţia, reprezentată de Bernardo Gui, “găseşte” propriul vinovat: o tânără ţărancă, la care s-au găsit dovezi incontestabile de vrăjitorie: o pisică neagră şi un cocoş, semne suficiente la acea vreme pentru a o acuza de vrăjitorie. Fata este torturată, împreună cu un călugar diform, Salvatore, care este acuzat, de asemenea, de complicitate la crimă şi vrăjitorie. Sub tortura, ei recunosc că sunt eretici, iar a doua zi sunt legaţi şi arşi pe rug, din ordinul inchizitorului. Între timp, Guglielmo este tot mai aproape de descoperirea adevărului, reuşind, el şi novicele său, să pătrundă în biblioteca interzisă a abaţiei, aşezată într-un edificiu măiestuos. Naraţiunea adună mai multe intrigi, toate având interpretări şi surse de semnificaţie variate. Multe interpretări şi surse erau controverse foarte schimbătoare în cadrul decorului religios medieval, tot timpul învârtindu-se înspre ceea ce pare a fi cheia spre înţelegerea şi adevărata interpretare a cazului.
Neonilia STAN
