Povaţa săptămânii: Viaţa

Erau doi oameni în tovărăşie cu viaţa şi amândoi erau nemulţumiţi de ea. Şi viaţa întrebându-i ce-şi doresc ei primul răspunde cu voce înecată:

-        Sunt revoltat de cruzimea fiinţei tale; în zadar mintea mea se sileşte să pătrundă rostul traiului; sufletul îmi lâncezeşte în îndoială… Şi totuşi conştiinţa îmi spune că omul e, dintre toate creaturile lumii, cea mai bună.

-        Ce aştepţi tu de la mine? întrebă cu nepăsare Viaţa.

-        Fericire!… ca să pot fi fericit, trebuie să împac elementele duşmănie, care luptă în sufletul meu: eu zic ,,doresc’’ şi tu îmi răpunzi ,,primeşte’’.

-        ,,Primeşte’’ ceea ce aştepţi de la mine! întrerupe Viaţa.

-        Nu vreau să fiu victima Vieţei: exclamă omul, vreau să fiu stăpânul vieţi mele şi totuşi mă încovoi sub jugul traiului! Spune-mi pentru ce?

-        Vorbeşte mai lămurit zice atunci celălalt drumeţ, care se găsea mai aproape de Viaţă.

Dar fără să-l asculte, acesta contiună:

-        Imi doresc să trăiesc liber după dorinţele mele, nu vreau deloc să fiu de datorie fratele nici sclavul aproapelui meu, vreau să fiu după placul meu fratele ori sclavul lui.

Societatea a zidit închisori pentru liniştea stăpânilor săi, nu vreau să se poarte cu mine ca cu o piatră pe care o arunci unde vrei şi când vrei! Sunt om. Sunt sufletul şi raţiunea de a fi a Vieţii…

Trebuie să fiu liber..

-Taci mai degrabă! îi spune Viaţa cu surârs rece. Tu vorbeşti prea mult. Ştiu eu mai înainte tot ce poţi să spui. Vrei să fi liber? Ei bine fi! Luptă cu tine însuţi! Învinge-mă! Fi stăpânul meu şi voi fi scalva ta! Eu sunt întotdeauna blândă cu învingătorii, dar trebuie să învingi. Spune eşti tu de talie să iei cu asalt libertatea? Eşti tu demn de victorie? Ai conştiinţa puteri tale?

Omul îi răspunde abătut:

-M-ai făcut să lupt cu mine însumi, mi-ai ascuţit mintea ca un cuţit şi eu ce am făcut? mi-am înjunghiat conştiinţa!

-Haide, fi om şi nu mai plânge aşa! întrerupe celălalt drumeţ.

Dar el continuă:

-Aş vrea să mă odihnesc odată! sunt zdrobit de greutatea vieţii, ah, lasă-mă să gust fericirea!

Iar Viaţa surâzând rece şi dispreţuitor:

-Când vorbeşti astfel, răspunde, ceri sau te milogeşti?

Şi omul răspunde ca un ecou îndepărtat:

-        Implor …

-        Acela care imploră e un cerşetor. Ei bine, află, sărmane om, că Viaţa nu face cu nimeni pomană.

Nu şti că omul liber nu imploră, ci ia? Tu eşti sclavul dorinţelor tale. Acela singur e liber, care are tăria de a face să amuţească în sufletul lui toate dorinţele, pentru ca să-şi identifice întreaga lui fiinţă cu o singură voinţă, mă înţelegi acum? Du-te.

Şi omul înţelese şi ca un câine supus, care adună frămiturile căzute de la masa stăpânului, el se lungi la picioarele Vieţii.

Şi Viaţa cu un ochi grav privii pe celălalt tovarăş; el avea figura oţelită dar plină de bunătate.

-Dar tu, ce implori?

-Eu nu cerşesc, cer.

-Ce?

-Dreptate! Cer Dreptatea, restul îl voi lua în urmă.

Ceea ce doresc acum  e dreptatea, prea de mult timp de când o aştept! Am aşteptat-o cu muncă stăruitoare, fără ajutorul nimănui.

Am aşteptat-o, dar e destul! Vreau să trăiesc acum. Dreptate! O cer. Unde este Ea?

Şi Viaţa răspunde nepăsătoare:

-Ia-o!