Povaţa săptămânii: Ce frumos vorbesc! Ce talentat sunt

A fost odată un om pe nume Yossel căruia îi plăcea la nebunie să vorbească. Îi plăcea sunetul vocii sale şi mereu spunea câte ceva, indiferent dacă era un lucru inteligent sau o prostie. Lui Yossel îi plăcea atât de mult să vorbească încât avea mai multe tipuri de voci: un ton jos mormăitor, un ton subtire, piţigăiat, un ritm molcom, ca de cântec.

Punea accentul pe “r” şi spunea foarte clar sunetul “t” şi terminaţiile “-ind.” Repeta expresii care i se păreau indispensabile unui bun vorbitor ,precum, “trebuie să admitem”, “fără nici o îndoială”, şi le folosea atât când erau foarte potrivite contextului, dar şi cand nu aveau niciun sens. Yossel era foarte mândru de abilitatea sa de a vorbi, dar când locuitorii oraşului îl vedeau venind, obişnuiau să soptească…

-“Iar vine Yossel, moara hodorogită” şi se grăbeau pentru ca nu cumva să trebuiască să asculte întreaga dimineaţă un alt discurs prostesc. Yossel vorbea foarte mult, dar nu prea muncea. Aşa că avea destul timp liber. Într-o zi frumoasă se duse la plimbare la ţară. În timp ce mergea, vorbea, pronunţând cu grijă toate expresiile la modă care îi treceau prin cap.

“Ce frumos vorbesc!” îşi spunea. “Ce talentat sunt!”

Nu după mult timp, lui Yossel i se făcu foame. Dar pentru că nu era atât de deştept pe cât era de vorbăre, nu se gândise să îşi ia de mâncare cu el.

“Of. Chiar că aş vrea să mănânc ceva,” se gândi el.

Apoi observă un arbore plin de fructe. Înfometat, luă câteva fructe şi gustă. Delicios! Curând se sătură cu fructele şi stătea fericit sub arbore cu burta plină, repetând un alt ton al vocii sale.

Yossel se uită la ramurile de deasupra sa. Se ridică brusc şi îi vorbi copacului. “Copacule, voi de ce nu vorbiţi?” a întrebat el. “Nimeni nu a auzit vreodată vocea voastră!”

Apoi copacul replică, “Noi nu trebuie să vorbim despre noi, sau chiar să vorbim în general. Oferim fructe dulci, nu doar cuvinte. Fructele noastre vorbesc pentru noi.”