Copiii rromi se bucură de aceleaşi drepturi ca şi noi??
Dreptul la o părere pertinentă…
Ştiu că acest subiect a fost îndelung discutat şi analizat, dar am impresia uneori că a fost lăsat undeva la coada priorităţilor, involuntar sau nu. Integrarea rromilor în societate, căci despre asta vorbesc. Sunt tot mai huliţi aceşti oameni, şi nu doar în ţară ci şi în străinătate. Francezii au ajuns la pragul disperării, spun ei, nu-şi mai doresc picior de rrom în ţara lor, asta după ce ani de-a rândul ne-au acuzat pe noi, romanii, că nu le acordăm un loc în societate, că nu le oferim condiţii şi lista ar putea continua.
Aud zilnic, la fiecare pas, în orice instituţie aş intra că rromii fac numai rău, că rromii fură, ce mai, ei sunt responsabili de toate relele de la noi din ţară. De ce nu, să le punem în spate şi criza mondială, aşa am putea găsi mai uşor un vinovat.
Vi s-a întâmplat vreodată sa plecaţi de acasă şi să încuiaţi uşa? Când coborâţi din maşină, care este primul gest pe care îl faceţi? Încuiaţi uşa şi luaţi la dvs. telefonul, eventual un laptop şi banii, dacă aţi putea sigur v-aţi lua şi maşina cu totul. Vi s-a întâmplat să vă gândiţi vreodată când treceţi pe lângă o femeie cu fuste lungi şi colorate că nu vrea decât să vă ia banii sau bijuteriile prin metode nu tocmai ortodoxe?
Sigur că s-a întâmplat acest lucru, de foarte multe ori, dar oare toate aceste prejudecăţi nu sunt impuse chiar de societatea în care trăim?
Nici mie nu-mi provoacă plăcere o astfel de întâlnire pe stradă, noaptea, şi eu mă gândesc numai la lucruri urâte când am în preajmă un astfel de om, dar în acelaşi timp, am în minte imaginea unui copil. Este un copil de etnie rromă. Zilnic îl văd în autobuz cu nişte hăinuţe rupte, neîngrijite, probabil pentru că familia lui nu are posibilităţile de care un copil român beneficiază. Şi totuşi, îl văd în autobuzul de la ora 11:30 cu un ghiozdănel plin de cărţi şi caiete. Stă întotdeauna într-un colţ al autobuzului, exclus dintr-un grup de copii de aceeaşi vârstă. De ce? Probabil culoarea pielii sau hăinuţele murdare îi determină pe ceilalţi să îl evite. Să fie oare chiar prejudecăţile impuse de părinţi? Când eram mici auzeam adesea : “Niciodată să nu stai de vorbă cu un străin, mai ales dacă e ţigan”.
Stau şi îl privesc, ochişorii lui mă înduioşează, parcă iţi spun timid : “Şi eu sunt copil, am şi eu un suflet şi merit să mă iubiţi, chiar dacă sunt rrom”… Atâta tristeţe în ochii unui copil care vrea să înveţe, faptul că îl văd în fiecare zi cu ghiozdănelul în spate, mie asta îmi demonstrează, acest copil atât de hulit şi exclus din societate, vrea să studieze pentru a-şi depăşi condiţia. Şi în situaţia lui sunt şi alţi copii din România de aceeaşi etnie.
Nu îi cunosc familia, dar pentru că aşa am fost învăţată, tind să cred că părinţii lui nu au o situaţie financiară prea bună şi probabil îşi câştigă existenţa cerşind pe la vreun colţ de stradă sau furând din casă-n casă. Poate că nu este aşa, dar dacă am dreptate? Ce educaţie poţi să spui că a primit un copil care trăieşte în astfel de condiţii, putem vorbi de cei 7 ani de acasă? Oare nu şcoala ar trebui să facă mai mult în acest caz?
Nu am să înţeleg niciodată de ce văd pe acele pliante cu ofertele universităţilor din România: 20 locuri fără taxă, 100 locuri cu taxă şi 2 locuri pentru copiii de etnie rromă. În liceu aceeaşi situaţie, nu mai spun de faptul că există colegii de la noi din ţară care nu acceptă să vadă în bănci un astfel de copil.
Toţi ne naştem cu aceleaşi drepturi… dreptul la viaţă, dreptul la o familie normală, dreptul la educaţie…
Mă întorc la ochişorii aceia trişti pe care îi privesc zilnic în autobuz, cred că au şi ei dreptul la o viaţă mai bună, măcar la nişte hăinuţe decente, promisiunea că vor putea să meargă în continuare la şcoală şi cel mai important, că merită să fie priviţi cu iubire, nu doar cu indiferenţă…
Corina MIU
