De unde plecăm, unde trebuie să ajungem
Clauza favorizantă N+3 de care beneficiază România în absorbţia fondurilor europene din actualul exerciţiu bugetar cere totuşi să facem o privire retrospectivă corectă asupra deficienţelor care au persistat în derularea proiectelor pe tot traseul lor de la elaborare şi până la implementare. Birocratizat excesiv şi lipsit de o pregătire prealabilă profesionistă, traiectul proiectelor a devenit sinuos şi a împiedicat de cele mai multe ori respectarea angajamentelor, cu consecinţe fireşti în utilizarea importantelor credite nerambursabile aflate la dispoziţie. La aceste situaţii s-au mai adăugat şi posibilităţile reduse ale fermierilor şi celorlalţi beneficiari de fonduri europene pentru acoperirea propriilor contribuţii şi obligaţii de cofinanţare.
N-au fost deloc puţine cazurile când de la Comisia Europeană au sosit semnale critice cu privire la slaba pregătire a celor recrutaţi să asigure şi să gestioneze managementul proiectelor, iar din această cauză, cinci din cele şapte programe operaţionale au ajuns în situaţia critică de a fi blocate pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, până la corectarea neregulilor.
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, experienţa din perioada de preaderare a României la UE, când au fost derulate proiecte pe structura Programelor SAPARD ori Phare, n-a fost bine analizată şi însuşită de factorii responsabili. De aici şi problemele delicate care au scos la iveală serioase lacune în evaluarea nevoilor reale de dezvoltare şi în definirea priorităţilor naţionale care să fie sprijinite din interior prin programe de reformă.
Ţara noastră avea toate şansele ca, până la finele actualului exerciţiu bugetar european, să devină o putere agricolă a Europei în condiţiile unei bune absorbţii a fondurilor comunitare. O avantaja în acest sens poziţia privilegiată faţă de alte state în ceea ce priveşte resursele agricole, mai ales dacă ţinem seama că 39,5 % din teritoriul României îl reprezintă terenurile arabile. Din păcate, timpul avea să demonstreze că chiar agricultura a fost unul dintre sectoarele slabe care, cu puţine excepţii, nu a reuşit să atingă performanţele preliminate în atragerea- pe proiecte şi nu doar pe subvenţii – a fondurilor europene.
Lucrul cel mai important este că România nu se află în risc de dezangajare, adică nu va pierde prea mult dacă va accelera ritmul de implementare a proiectelor în perioada favorizantă oferită prin prelungirea de la N 2 la N 3 a duratei de Uniunea Europeană. Cu excepţia sectorului agro-alimentar unde proiectele sunt mai puţin vizibile, în rest există semne clare de apropiere a zonelor agriculturii de modelele europene. A sporit, de exemplu, numărul fermelor familiale comerciale, ceea ce demonstrează că, chiar şi în condiţiile nivelului modest de atragere a fondurilor europene, rata absorbţiei a adus elemente certe de calitate.
Pe acelaşi palier al evidenţei poate fi pusă preocuparea mult mai intensă a actualilor factori guvernamentali de a integra deciziile interne în Regulamentele UE tocmai cu scopul de a mări pe ultima sută de metri ritmul absorbţiei fondurilor comunitare destinate agriculturii.
Noi am înţeles aceste realităţi şi imperative, iar, ca gestionari ai administraţiei publice teritoriale preocupată de armonizarea dezvoltării rurale, am trecut la întregirea unei viziuni proprii asupra agriculturii, demarcând discrepanţele dintre cele două sectoare ale sale – de subzistenţă şi agroindustrie – tocmai pentru a veni cu propuneri, măsuri şi contribuţii sporite la pregătirea strategiei reformatoare în vederea integrării judeţului Vâlcea în mecanismul românesc necesar pentru accesarea normelor şi principiilor viitoarei Politici Agricole Comunitare.
Dr.ing Ion Cîlea
Preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea
