Dinu Gheorghe, o viaţă ca-n filme

• Triplul medaliat mondial la haltere se destăinuie

De mulţi ani, la Clubul Sportiv Chimia Râmnicu Vâlcea îşi desfăşoară activitatea Dinu Gheorghe, o adevărată legendă a halterelor din România. Puţină lume ştie că bucureşteanul s-a născut în Vâlcea şi este triplu campion mondial la haltere. Dinu Gheorghe ne-a povestit câteva din întâmplările care i-au umplut viaţa şi i-au trasat, poate, destinul.

A început cu fotbalul

„Am început activitatea sportivă la CS Dinamo, la fotbal, pentru că în acea perioadă toţi copiii erau înnebuniţi după acest sport. Am continuat cu atletismul, aruncarea suliţei fiind proba mea preferată, şi am ajuns la culturism, mai mult din curiozitate. Încă nu se desfiinţase secţia de haltere a clubului, chiar dacă acse sport era foarte puţin cunoscut în România, şi mi-am zis că nu mă costă nimic dacă încerc să practic şi această disciplină, timp în care au apărut în Bucureşti peste 20 de secţii“, descrie, în linii mari, Dinu Gheorghe primii lui paşi în sportul care avea să îi aducă foarte multe satisfacţii. În anul 1972, avea să participe în faza pe judeţ a Capitalei. „Eram mic, nu conştientizam că se poate face treabă cu halterele, dar îmi plăcea faptul că mi se modela corpul. Era perioada copilăriei, pe care mi-am petrecut-o la Otopeni, unde tot câmpul era al meu. Mai chiuleam şi eu, dar am fost un copil cuminte. Eram singur la părinţi şi nu mi s-a impus niciodată ce carieră trebuie să urmez în viaţă.” La primul concurs adevărat a participat un an mai târziu, când a concurat la Campionatul Municipal de juniori şi unde a fost la numai cinci kilograme de recordul naţional.

Trei medalii mondiale pentru România

În anul 1978, Dinu Gheorghe avea să sparghă gheaţa şi în competiţiile mondiale, reuşind să cucerească pentru România medalia de bronz, după un campionat găzduit de Ungaria. „Tocmai plecasem de la Dinamo, unde se desfiinţase secţia de haltere, lucru pe care l-au regretat, mai târziu,  conducătorii clubului. Tehnicianul chimist a avut, un an mai târziu, un moment de răscruce, ratând examenul de admitere la facultatea de medicină: “Aveam de gând să mă las de haltere. De altfel, nici nu m-am pregătit timp de patru luni. Am reuşit, însă, să trec peste această perioadă foarte grea şi m-am întors la antrenamente, revenind în activitatea competiţională la o cupă a prieteniei, între România şi Rusia“. Eforturile aveau să-i fie răsplătite, iar în anul 1981 îşi adjudecă şi cea de-a doua medalie mondială: „Concursul s-a desfăşurat în Franţa şi de el mă leagă cele mai frumoase amintiri. Poate nu vă vine să credeţi, dar tribunele erau arhipline şi se crea o atmosferă ca la meciurile de fotbal. S-a făcut o mediatizare nemaipomenită pentru acest sport, cu patru zile înainte de debutul turneului.” Parcursul foarte bun pe plan internaţional a fost completat cu cea de-a treia medalie mondiată, cucerită în Iugoslavia.

A slăbit un 1,3 kg în 20 de minute

Pare incredibil, dar Dinu Gheorghe a reuşit să „dea jos” un kilogram şi ceva, în numai 20 de minute: „Eram în Rusia, la un concurs internaţional. La cântarul oficial, care se face cu două ore înainte de start, aveam cu 800 de grame mai mult decât ar fi trebuit, lucru care l-a înfuriat foarte tare pe antrenorul lotului naţional, care m-a trimis în tribune. Avea dreptate, pentru că problema greutăţii este în sarcina sportivului. Am plecat, necăjit tare, spre tribună, unde am stat lângă un rus. M-a întrebat ce am şi mi-a dat o pastilă micuţă, spunându-mi că se rezolvă problema. Nu ştiu nici acum ce mi-a dat! Cert este că am plecat spre toaletă şi, în numai 20 de minute, slăbisem 1,3 kg. S-au închinat toţi oficialii. Apoi, am băut apă şi m-am umflat foarte tare. Îmi ieşea apă din palme, dar tot am reuşit să concurez şi am fost învins, clumea, tocmai de rusul care îmi dăduse pastila.”

În Siberia, la minus 40 de grade Celsius

Dinu Gheorghe avea să mai trăiască o aventură ca-n filme, tocmai în Siberia: „Era un concurs interesant la Ulam Bator, în Mongolia, şi s-a luat hotărârea să participăm şi noi. Cursa Bucureşti – Moscova era în acea perioadă la două zile şi ne-am îmbarcat voioşi în avion. După trei ore de mers, aeronava a avut probleme tehnice şi am fost nevoiţi să coborîm, undeva, în Siberia. Ţin minte şi acum, aveam pe mine o geacă din piele de porc. Poate nu vă vine să credeţi, dar s-a făcut, instantaneu, ca tabla. Oamenii de acolo ne-au spuscă erau minus 40 de grade. Am fost cazaţi la un hotel care avea gheaţă şi zăpadă pe calorifere, dar ni s-au dat câte trei pături în plus de căciulă. Atunci a fost singura dată când antrenorul ne-a lăsat, ba chiar ne-a recomandat să bem votcă. M-a impresionat faptul că fiecare muncitor avea în dotare, într-un buzunar al salopetei, o sticlă mare de băutură spirtoasă. În regulamentul lor era prevăzut acest lucru. Am stat acolo două zile, dar după alte două ore de zbor am fost nevoiţi să mai facem încă o escală în deşert. După trei zile la minus 40 de grade am ajuns în capitala Mongoliei şi m-a izbit, de cum am ajuns în aşa-zisul aeroport, mirosul de oaie. Eu nu pot suporta acest miros şi am slăbit şapte kilograme cât am stat acolo. Îmi amintesc, am numărat şapte blocuri, fiecare fără perdele la geamuri. Mongolezii erau foarte săraci, dar curaţi până la Dumnezeu. Am rămas impresionat. Vă spun, era o stradă unde, dacă se întâlneau două maşini, nu se putea trece. Trebuia să se dea jos unul dintre şoferi şi să împingă autovehiculul în şanţ.”

Prieten cu Belodedici, Lăcătuş şi Bumbescu

După ce a renunţat la activitatea competiţională, Dinu Gheorghe a rămas în cadrul Clubului Steaua Bucureşti şi a fost cabanier la celebra bază de antrenament de la Forban, iar mai apoi şef al bazei hipice a armatei. „Era o perioadă excelentă la Steaua. Atunci s-a cucerit şi Cupa Campionilor Europeni. Am fost foarte apropiat de fotbalişti ca Lăcătuş, Belodedici sau Bumbescu. Erau mari valori, uniţi ca o familie, şi domnul Emerich Ienei a avut un mare merit în acest sens. Câştigau bine fotbaliştii şi în acea perioadă, dar nu erau cu nasul pe sus ca acum. Puteai sta de vorbă în orice moment cu ei. Jucau mai mult cu sufletul şi se gândeau mai apoi la satisfacţiile materiale, în timp ce astăzi se întâmplă exact pe dos.”

Planuri de viitor

Dinu Gheorghe este căsătorit cu Teodora, „o femeie deosebită, cuminte până la Dumnezeu”, şi are doi copii, Alexandra şi Alin. „Suntem o familie unită şi astfel am putut trece mai uşor prin greutăţile vieţii. Soţia mă înţelege că trebuie să stau departe de casă. Cu o pensie nu poţi trăi. După ce vor termina copiii şcoala, vrem să ne stabilim la Vâlcea, undeva, la o căsuţă. De asemenea, unul dintre planurile mele de viitor este să scot un medaliat olimpic dintre copiii pe care îi antrenez. Este mai greu acum pentru că au dispărut competiţiile acelea de masă de pe vremea lui Ceauşescu. Vă spun eu, Daciada nu trebuia desfiinţată…“