Muţii din păpuşoiul politicii vâlcene
Ştiaţi că printre consilierii judeţeni şi municipali sunt şi persoane cu handicap? Sau, ca să sune mai oficial, persoane cu dizabilităţi. Acum nu vă gândiţi că la şedinţele celor două instituţii participă oameni în cărucioare cu rotile sau care de-abia îşi târâie picioarele cu ajutorul cârjelor. Doamne fereşte, nici vorbă de aşa ceva! Problema este mai simplă, dragi cititori ai Realităţii Vâlcene. Handicapul lor este că sunt muţi. Pur şi simplu, nu vorbesc. Despre orice ar fi vorba în şedinţele la care participă, că se votează bugetul judeţului şi municipiului sau vreo rectificare, aceşti oameni nu scot un sunet. Unii nu au fost auziţi niciodată vorbind, despre alţii se spune că odată, demult, ar fi scos câteva cuvinte. Adevărul s-a pierdut în negura timpului şi a mandatelor lor mute.
Despre oamenii cu astfel de probleme nu este frumos să râzi. Cei care fac acest lucru sunt neghiobi de-a dreptul şi nu cunosc sentimentul de milă, de compătimire umană. Din păcate însă, muţenia lor nu este de natură să-ţi provoace compasiune. Când au candidat pe listele de partid ar fi trebuit să precizeze că suferă de muţenie, pentru ca electoratul să ştie ce votează. Aşa, neprecizând nimic, au cam înşelat opinia publică. Am crezut că alegem nişte oameni funcţionali 100%, în schimb ne-am ales cu nişte oameni cu probleme.
În liniştea lor deplină, aceşti aleşi muţi sunt de fapt nişte oameni care nu au nimic de spus, nimic de obiectat sau adăugat. Sunt nişte muţi atipici iar handicapul lor se trage din neştiinţă, ignoranţă şi nesimţire. Nu Dumnezeu i-a pedepsit să nu poată articula nişte cuvinte, ar fi fost cu totul altceva şi ar fi meritat tot sprijinul nostru. Nu, aleşii muţi sunt o specie aparte. Femeile şi bărbaţii care stau ca momâile în păpuşoi în şedinţele Consiliului Judeţean şi Consiliului Local se simt bine aşa, în muţenia lor. Nespunând nimic, nu ai cum să greşeşti ceva. Aşteaptă să treacă mandatul, să-şi încaseze indemnizaţiile şi să se ducă acasă. Nu au venit în funcţiile de consilieri ca să lase vreo urmă, măcar aşa cum fac melcii. Au venit să tacă pentru că probabil le-a spus lor cineva că tăcerea e de aur. În acest caz, e de prost gust. Vă lăsăm pe dumneavoastră, dragi cititori, să-i identificaţi pe muţii pe care i-aţi ales. E uşor, credeţi-ne. Nu trebuie decât să vă uitaţi după aceia care nu-şi mişcă niciodată buzele.
Anemona TĂNASE
