O clipă cât o viață, în pridvorul lui Dumnezeu, la Cozia

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:

Către malul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

Ș-ale valurilor mândre generații spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:

De pe muchie de pe stâncă chipuri negre se cobor;

Mușchiul zidului se mișcă…pântre iarbă se strecoară

O suflare care trece ca prin vine un fior”

Pe drumul către Rai, mângâiat de o barbă de Crai

Mă recuperează din momentul de reverie domnii profesori Predescu și Mustățea, atenționându-mă că la capătul treptelor stăreției ne așteaptă părintele arhimandrit Vartolomeu Andronie, bucuros să împărtășească un ceas de taină cu vechii prieteni care, sprea a nu se înfățișa cu mâna goală la ușa Sfinției Sale, m-au adus pachet și sub drastică atenționare să nu cumva să spulber cu o vorbă nepotrivită minunea blândei primiri a părintelui-stareț.

Așa am ajuns sâmbăta trecută la Mânăstirea Cozia după apusul soarelui, în peisajul transfigurat al poeziei lui Grigore Alexandrescu la întâlnirea mijlocită de muză cu poezia.

Este de prisos să vă mărturisesc că încă aflat în goana mașinii evadasem din alt  habitaclu în zarea miracolului promis, nerăbdător să mă văd odată ajuns acolo unde timpul capătă consistența materială a certitudinii palpabile care pare să-l fi împlinit pe un mare poet al Ortodoxiei în arzătoarea dorință: „Vreau să te pipăi și să urlu, ESTE!”. Nu am fost fericit de Cer cu o asemenea revelație, pentru că nu cred că este pregătit cineva, oricare i-ar fi statutul, să împărtășească o întâlnire la un așa nivel, dar mângâierea bărbii monahului pe obrazul meu a biruit îndoiala și împotrivirea în fața evidenței că suntem copiii unei iubiri fără margini.

De aici încolo, dialogul cu părintele-stareț Vartolomeu Andronie a fost deschis către orizont, indiferent de domeniul abordat și cu garanția sincerității. Pentru cunoștința cititorilor, gazda noastră, părintele Vartolomeu, s-a născut în 1952 la Brăila și s-a călugărit în 1971 la Cozia. A făcut studii doctorale între anii 1990-1994 la Regensburg (Germania) pentru a obține titlul de doctor în teologia apuseană și în cea răsăriteană, la Cluj, cu o teză despre Cele trei slujiri ale Mântuitorului.

„Cine se așează în genunchi și se roagă, primește putere de la strămoșii care se roagă împreună cu cel smerit”

Reporter: 626 de ani de credință ortodoxă care fac reazemul sfântului locaș de ființă dintre boțul de pământ însuflețit și Dumnezeu, sunt mărturia unui popor cu nădejdea în puterea mântuirii voievodului Mircea, la Cozia. Nu formulez o întrebare, ci vă propun o temă de discuție

Părintele Vartolomeu: „Marele domn muntean Mircea cel Bătrân și Monahia Teofana, mama domnitorului Mihai Viteazul, veghează de aici asupra României care le urmează. Această lavră a ortodoxiei de inestimabilă valoare a fost sfnțită la 20 mai 1388 și într-o scurtă prezentare vă pot spune că sfântul locaș în care a fost îngropat voievodul, cu o impresionantă modestie, pe un pat de fier, se constituie azi ca unul dintre cele mai armonioase, orginale și străvechi ctitorii românești care au asimilat în chip creator modalități de construcție, compoziție și décor specifice culturii și artei bizantine. Prin planul său triconic, pronaosul patrat (constituit prin pridvorul închis) și naosul dreptunghiular, cu bolta în semicilindru peste care se înalță turla cea mare dodecadonală, prin inserțiile orizontale de piatră tencuită alternând cu brâiele de cărămizi tăiate de ferestre mici și rozete frumos meșteșugite, Mânăstirea Cozia este un monument de aleasă și odihnitoare încântare vizuală, nu numai pentru Țara Românească, ci pentru tot sud-estul european.

Încadrarea în peisaj este și ea unică: pe o parte Oltul care se desfășoară maiestuos, iar pe de alta muntele care și-a împrumutat numele mânăstirii, vânjos și sălbatic, cu o personalitate copleșitoare.

Am făcut aceste precizări pentru dumneavoastră și pentru cititorii Realității Vâlcene, pritenii care vă însoțesc fiind familiartizați mai demult cu frumusețile ce conferă unicitate acestui colț de rai coborât pe pământ. Cei care vin aici nu vin numai din curiozitatea firească, ci mai mult pentru a se ruga și a se închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, pentru a intra în comuniune cu duhul strămoșilor. Cine se așează în genunchi și se roagă, primește putere de la strămoșii care se roagă împreună cu cel smerit și mijlocesc la Dumnezeu.

Referitor la studiul în străinătate, care m-a despărțit fizic dar nu și sufletește mulți ani de Mânăstirea Cozia, pot să afirm că mi-a dat un termen de comparație în sensul că am apreciat ortodoxia mai aproape de adevăratele dimensiuni, văzută în paralel cu alte confesiuni, chiar la ele acasă. Așa mi-am întărit convingerea că la Cozia bate inima țării, că tot aici este veșnic trează conștiința ei și că tot în acest sfânt locaș vocația călugărului de a-L cunoaște pe Dumnezeu își găsește împlinirea”.

La ceas de noapte, revelația harului divin

După preambulul din cancelaria părintelui-stareț, conduși de părintele Visarion pe un întuneric ca-n nucă, am ajuns la ateliere de pictură și sculptură, unde sub dăruirea harului divin, din mâinile cuvioșilor călugări se zămislesc adevărate comori de artă.

Pentru că era sâmbătă și dezlegare la pește, părintele-stareț Vartolomeu ne-a recompensat efortul de a cunoaște îndeaproape viața mânăstirii și valorile cultivate acolo, cu o cină de taină în care crapul pregătit de călugări s-a simțit în elementul lui, udat cu mare cumpătare de o țuică puțin câte puțin, dar și de un vin divin. Atunci, cu prilejul cinei în timpul căreia nu ne-a lăsat să fim atenți la îndestularea trupului, conform modului monahal în care își iau masa truditorii Domnului, preocupați de ceea ce le comunică un frate despre viețile sfinților, am aflat un adevăr uluitor mărturist de însuși Părintele: „I-am mulțumit lui Dumnezeu că sunt oameni în care Lucrarea Lui a depășit condiția mea.Credința are putere nemăsurată și am fost fericit să cunosc mireni cu tăria în cele sfinte mai mare decât credeam că sunt eu capabil”.

Înapoi în lumea tulburată de orgoliul mărunt

După acest periplu la Cozia, considerat ca fiind măcar până la glezna minunii, nu mai știu cum am ajuns la redacție, pentru că deși fizic eram în sediul publicației, umbra mea rămăsese la mânăstire să împărtășească o minune la care nu eram îndreptățit să iau parte, neavând nici măcar modesta pregătire a novicelui dispus să suporte șocul mirării în fața revelației Imensității.

La finalul celor spuse, îi cer iertare părintelui-stareț Vartolomeu Andronie dacă rugăciunea mea de iarnă nu corespunde canoanelor bisericii, dirijându-se către un posibil liman pământesc.

Rugăciune de iarnă

Doamnele meu, mirarea mea cea mare,

Dă-mi bucuria râsului suprem!

Ia-mi demnitatea ca pe un blestem

Și fă-mi din libertate Închisoare!

Mai plimbă-mă târăș prin colivia

În care mi-ai dat aripi de erou.

Se-apropie Decembrie de bou

Ca de poporul meu Academia.

Fă o minune că e viața dură

Și ai un timp s-adormi după ce-o faci:

Împarte cozonac celor săraci

Și ia-le dictatura de la gură!

Numai atunci voi ști că mai trăiești

Prin liota de sfinți tovărășești!

Petrinel ȘTEFĂNESCU