Povaţa săptămânii: Copăcelul

Odată, un grădinar a legat lângă trunchiuleţul plăpând al unui copăcel un par zdravăn de frasin, ca să-i ţină de proptea şi să-l ajute să crească drept.

Când vântul îmbia la dans, copăcelul adolescent îşi fremătată coroana tot mai deasă şi începea să se legene strigând: “Lasă-mă te rog, de ce mă ţii aşa? Uite, toţi copacii se lasă legănaţi de vânt. De ce doar eu trebuie să stau atât de ţeapăn?”

“Te-ai rupe”, repeta parul neclintit. “Sau ai creşte strâmb şi te-ai face urât şi netrebnic.”

Tânărul copac se smucea din toate puterile, dar bătrânul par, ancorat puternic în glie, rezista cu fermitate, ţinându-l legat de el, pentru dragostea pe care i-o purta şi pentru menirea primită de la grădinar.

Într-o seară de vară, anunţat de tunete şi fulgere şi însoţit de rafale de grindină, un vânt turbat se abătu asupra regiunii. Înşfăcat de tentaculele furioase ale vântului, copăcelul trosnea din toate încheieturile, iar coroana îi ajungea uneori până la pământ. Rafalele puternice mai să-l smulgă din rădăcini.

“S-a sfârşit”, se gândea copăcelul. “Rezista băiete!”, striga însă bătrânul par, care-şi aduna puterile care-i mai rămăseseră în fibrele-i îmbătrânite şi înfrunta furtuna. Fu o luptă lungă, grea, de neimaginat. Dar la sfârşit copăcelul era teafăr. Bătrânul par însă, extenuat, căzuse la datorie, era rupt. Copacul cel tânăr înţelese şi începu să plângă. “Nu mă lăsa! Mai am încă nevoie de tine!”

Nu primi nici un răspuns.

O bucată de par mai era încă legată de tânărul trunchi ca într-o ultimă îmbrăţişare.

Azi, trecătorii privesc minunaţi la acel copăcel puternic, frumos şi drept, care, în zilele cu vânt, pare că leagănă cu gingăşie o veche bucată de lemn uscat.