Râmnicu Vâlcea, orașul cu patru gări lipsă la inventarul unui prezent de coșmar

Cel mai spectaculos proiect s-a săvârșit la prima scaldă

Cu mulți ani în urmă, politicianul Ion Nicolae, într-o ședință a Consiliului Local memorabilă, el însuși prăbușit în fața propriei imagini de uimirea de a se descoperi la o vârstă atât de fragedă autorul soluției geniale a fluidizării circulației în municipiul Râmnicu Vâlcea, s-a trezit luând cuvântul: „Domnilor colegi consilieri, vă supun atenției rodul imaginației mele înregistrate la OSIM! Vom realiza un pasaj subteran, pe sub Calea lui Traian, cu două intrări-ieșiri poziționate în Troianu și Bujoreni. Pasajul subteran va adăposti o șosea cu patru benzi de circulație pentru autovehicule și două linii de cale ferată pentru CFM Marfă și Călători. Gara orașului va fi sub Prefectura Vâlcea și Consiliul Județean, pentru ca atunci când locomotiva face «Uuuuu!» să-i deștepte atât pe cei pe numiți cât și pe cei aleși din somnul cel de moarte în care-i adânciră barbarii de tirani. Stațiile vor fi: la Milițianul Grăbit, în zona Sud, la Ceas, sub terasă, la Colegiul Lahovari cu legătură subterană la Episcopie, pentru aducerea-ducerea Sfintelor Moaște, la Spitalul Județean Vâlcea, la Cimitirul de Urgență Cetățuia și ultima, la Primăria Bujoreni, care va fi mutată în mijlocul Oltului, pe o insulă artificială de corali, din membrii Corului de la Seminarul Sfântul Nicolae, măcar așa să-mi rămână numele! Ce părere aveți?”. Atunci l-a înghiontit un coleg: „Proastă, bă! Puteai să-i spui de la început metrou și nu te mai lungeai atâta cu expozeul. Câștigi sigur dacă data viitoare specifici că e metrou cu cai, ecologic și pe bani europeni!”

Alt proiect, mort și ăsta înainte de tăierea buricului

Este vorba de proiectul lui Ceaușescu, calea ferată Râmnicu Vâlcea – Vâlcele – Pitești. Mult mai modest decât cel al lui Ion Nicolae fusese realizat în proporție de 90 % când ne-a lovit zavera și s-a ales praful de construcția are mai avea un pic până să fie inaugurată. Gara principală a orașului trebuia să devină cea din Goranu, odată cu devierea circulației feroviare pe malul stâng al Oltului, să nu mai treacă trenul prin mijlocul orașului ca pe vremea pionierilor cuceritori ai Vestului Sălbatic. Din păcate, nu a fost să fie așa iar azi, după cum se vede, din fotografiile care argumentează materialul de față, bojii au înghițit parcă pe nemestecate marea investiție și munca unui popor mulțumit cu cât avea și dispus să mai rabde măcar 10 ani până să dea de marile împliniri de care i se apleacă actualmente cu sfârșeală de la lingurică și de la prinosul de promisiuni pentru viața în huzurul veșnic.

Trecem la gările cu numerele trei și patru, prima de înduioșătoare aducere aminte și ultima sedusă și abandonată

În anul 1887, când s-a dat în folosință linia ferată Râmnicu Vâlcea- Piatra Olt, a fost construită și prima gară a târgului de sub Dealul Capela. După 15 ani de la acest eveniment, în 1902, a fost inaugurată și ruta Râmnicu Vâlcea- Sibiu, prin podul Olt, o realizare comparabilă cu calea ferată Bumbești-Livezeni, câteva zeci de ani mai târziu, în timpul regimului comunist.

La începutul anului 2013 s-a apreciat că fosta gară, datorită lucrărilor de reabilitare executate de-a lungul timpului, care au transformat-o, nu mai îndeplinește condițiile de a fi considerată monument istoric sub protecția Patrimoniului Național. Prin urmare, a fost decisă demolarea și înlocuirea cu o gară modernă, dotată cu utilități de ultimă oră, pentru accesul, siguranța și confortul călătorilor. Așa a pierit vechea gară în fața căreia poposeau altădată birjele să-i aducă pe cei curioși să vadă cine mai vine în vizită la Râmnicu Vâlcea sau la cură în stațiunile balneoclimaterice din apropierea orașului. În locul clădirii de peste 120 de ani s-a ivit o groapă și din groapă a răsărit o construcție nouă care trebuia să fie gata prin aprilie anul acesta, dar dă semne că va fi finalizată când va curge Oltul la deal.

Gara de tranziție, a patra, are casa de bilete improvizată într-o magherniță care se sprijină de wc-ul gării demolate și sala de așteptare de bănci, sub castanii care au rămăs nedefrișați sau peste drum, mai plăcut, pe teresa restaurantului.

Râmnicu Vâlcea, practic, nu are gară, dar îl are pe impiegatul Păsărică

Pe domnul impiegat Păsărică îl cunoșteam de acum 20 de ani în urmă, când s-a întâmplat o pățanie hazlie. Niște indivizi, beți la prima oră a dimineții și supărați că nu li se eliberaseră abonamente i-au furat impiegatului paleta cu care dădea semnalul de plecare trenurilor din gară și au adus-o învelită într-un ziar la redacția Curierului de Vâlcea. În câteva ore, cât am terminat cu urgențele la ziar, m-am grăbit să-i înapoiez omului obiectul dimpreună cu explicațiile necesare. L-am găsit pe peron dând plecarea la trenuri cu șapca fluturată a despărțire și pe curând. Era tânăr-tânăr ca fiecare român după care leșină șirul de muieri în colbul drumului. S-a bucurat de parcă tocmai primise premiul I la absolvirea școlii de impiegați și nu mai știa cum să-mi mulțumească. După schimbul de amabilități, ne-am despărțit și am rămas cu imaginea lui într-un ungher al memoriei.

Zilele trecute, când documentam reportajul, pe peron m-a oprit un ditamai bărbățoiul în uniformă CFR, cu un început accentuat de calviție și cu zâmbetul blând: „Vă salut! Dacă nu vă mai aduceți aminte, eu sunt impiegatul Păsărică!” Ne-am bucurat să ne revedem după 20 de ani și dintr-una într-alta nu m-am putut abține să nu-i spun: Când am făcut cunoștință nu aveai paleta. Acum bag seama că nu mai ai nici gară!”. S-a întristat, dar am încercat să-mi îndrept greșeala, consolându-l că după 20 de ani de muncă în același loc el este o parte vie din istoria gării orașului Râmnicu Vâlcea și că trebuie să fie mândru de asta.

Când ne-am luat rămas-bun, m-a întrebat cu vocea pierită, uitându-se prin mine ca prin fereastra vagonului în fața căreia i s-ar fi perindat filmul vieții lui: „De ce trebuie să ajungem toți și toate istorie, domnule ziarist?”

Îi răspund acum: pentru că și viața ca și trenul aleargă până în gara destinată fiecăruia. Dumneata consideră-te un privilegiat al soartei pentru că nu ai gară și e slabă nădejde să fie gata curând.

Petrinel ȘTEFĂNESCU