Realitatea Vâlceană vă recomandă „Împăratul muştelor”, de William Golding
Dupa studii de fizica si de literatura engleza la Oxford, dupa aparitia unui volum de poeme (1934), dupa ce a fost rand pe rand actor, marinar, muzician, devenind in cele din urma simplu profesor de scoala, WILLIAM GOLDING (1911-1993) s-a dedicat exclusiv scrisului abia la cincizeci de ani. Experienta razboiului – participase in marina britanica la debarcarea din Normandia – avea sa-l marcheze profund, interzicandu-i sa mai vada in om o fiinta inocenta: pentru el, pana si copiii poarta in suflet germenele raului. Aceasta este tema primului sau roman, Imparatul mustelor (The Lord of the Flies, 1954), care a cunoscut un enorm succes imediat dupa aparitie. Urmeaza alte 11 romane si doua volume de eseuri, inspirate, toate, din aceeasi tema. In 1983, in discursul de receptie a premiului Nobel, Golding se arata uimit de obstinatia cu care se cauta semnele deznadejdii, pe care el insusi le-a lasat in opera sa. “Eu nu ma simt deloc deznadajduit”, spunea el cu acel prilej. Iar paradoxul acesta exprima cel mai bine luciditatea cu care a privit intotdeauna lumea in care ne este dat sa traim.
La nivel mondial se dezbat principii morale şi etice, doctrine filosofice şi ideologice, sisteme de guvernare incompatibile se luptă între ele pentru dreptul la supremaţie … Între timp, răspunsul la toate aceste frământări pare să vină de pe o măruntă insula de corali, pe măsură ce un mic “stat” autarhic prinde contur – un avion plin cu copii tocmai a naufragiat pe o insulă părăsită din mijlocul Oceanului Pacific, în urma unui atac nuclear …
Povestea …
Povestea plaseaza actiunea undeva la capatul lumii, sau, mai bine zis [n afara ei – acolo unde timpul şi spaţiul se estompează, iar granitele se topesc şi dispar [n neantul care desparte oamenii societatii moderne şi civilizate de … oamenii tavernelor. O dată scoşi din sânul societăţii oblăduitoare, copiii par a fi smulşi totodată şi din câmpul propriei conştiinţe, iar ceea ce la început părea a fi aventura vieţii lor, se transformă dintr-o epopee robinsoniană într-un traseu iniţiatic ucigator de vise, profanator al inocenţei si uzurpator de vieţi … Vocea raţiunii este înlocuită treptat, într-o cavalcadă ameţitoare şi nebunească a regresiei firii umane către instinctiv si primitiv, de … vocea sângelui. Minunatele peisaje, aproape edenice, descrise in paginile romanului sunt brutal sfâşiate de tipetele celor care luptă pentru propria viaţă. Şi, în timp ce stigătele de supravieţuire ale celor vânaţi se cufundă iremediabil în genunile întunecoase ale insulei şi în bezna conştiinţei grupului, strigătele de luptă ale vânătorilor se înalţă în ecourile frânte ale fiordurilor ce înconjoară insula – singurele martore ale tragediei pe care aceasta fâşie de pământ, altfel salvatoare, o adăposteşte. În mijlocul unui infinit de apă, focul este, în mod paradoxal, atât simbol al luminii, al raţiunii, al conştiinţei şi singura legătură păstrată cu civilizaţia, cât şi nucleul gravitaţional în jurul căruia “tribul” se reuneşte pentru a înfăptui jertfa… În acelaşi timp, focul este tot cel care, pe de o parte reuneşte turma, ca pe o nouă Golgotă a rătăcirii de sine, unde omul descumpănit îşi caută un nou axis mundi, cât şi elementul care contribuie la apariţia breşei iremediabile dintre cele doua lumi – cea a raţiunii şi cea sângelui…
Anemona TĂNASE
