Sfânta Treime a toamnei mele și frumusețea celor fără de moarte

Adolescenți cu vechime seniorială

Alaltăieri, pe la 9.00 dimineața, m-am întâmplat pe trotuarul Hotelului Alutus tocmai când domnul profesor Doru Moțoc intra în curtea bisericii de pe Terasă împreună cu soția. Am vrut să trec strada, să le spun săru’mâna și să mă bucur de sărbătoarea pe care mi-o prilejuiește fiecare întâlnire cu domniile lor, dar m-a oprit un gând: cum să dea față cu dracul, când tocmai se închinau de primirea în casa Domnului?! Am împietrit acolo și i-am petrecut cu privirea până când din imaginea lor de adolescenți cu vechime seniorială am mai văzut doar lumina candelei, blândă ca soarele toamnei care se împiedică de gard pentru a răsări într-un alt timp, cu forța iubirii fără de moarte.

•

În genunchi, pe bordura sufletului

Mai târziu, pentru că era ziua când trebuia să pun o floare de amintire la poalele muntelui Constantin Gibescu, m-am așezat în genunchi pe bordura sufletului, să-mi odihnesc povestea ostenită să-și mai numere anii de viață și,  nu mai știu cum, din spuza memoriei de cu o zi înainte, mi-a bătut la ușă fantoma împăiată a istoricului rătăcit printre litere, Sorin Oane. M-am speriat ca Bulă când îl căuta la totalul zilelor Moartea travestită în milițian. Îl somez pe arhelogul conspirat să-mi deconspire profesorul, să doarmă 100 de ani sub cap cu istoria lui Constantin Gibescu pe post de pernă, nădăjduind că-l va ajunge mintea de pe urmă mai repede decât glonțul prostiei în turul pantalonilor sau a treia cizmă, cu sânge lac de la hemoroizi.

•

Un amănunt cu cel mai mare renume din culisele tinereții

La cel de-al treilea ceas al zilei colindate de amintiri, mi-am dorit să-l revăd aievea pe domnul profesor Ioan Șt. Lazăr, la vârsta când eu plângeam cu râuri de lacrimi, după ce mă punea să repet de sute de ori, până când ieșea precum cristalul nuanțarea acelui cuvânt care urma să fie rostit pe scenă.

Ei sunt Sfânta Treime a Școlii din Vâlcea. Pentru cine nu mă crede, pun la dispoziție memoria să mi-o răsfoiască până nu se face târzie ca toamna sub sărutul brumei:

Octombrie, salut! Pleacă spre sud

Cohortele de frunze-nsângerate!

Cad în genunchi pădurile, se-aud

Rafalele de toamnă trase-n spate.

Am fi soldați și-am hoinări haihui

Și ne-am plăti iubirile cu pușca,

Dar ne desparte țara nimănui

Și ne-am fortificat temeinic cușca.

Tulburător destin curprins în noi,

Azi, toamna la iubire ne condamnă

Și nu va fi nici pace nici război:

Revoltă în genunchi și toamnă. Toamnă.

Petrinel ȘTEFĂNESCU