Jane Austen

Născută ca cel de-al șaptelea copil din opt (a avut cinci frați și o soră mai în vîrstă, respectiv un frate mai tânăr) într-o familie mare și unită aflată la marginea de jos a nobilimii engleze, Jane și-a trăit toată viața în familia sa. La început educația și-a primit-o de la tatăl și de la frații ei, dar și prin intermediul cititului. Educația sa formală a luat sfârșit când a părăsit școala Mânăstirii din Reading după un an și jumatate, cu puțin înainte de a împlini unsprezece ani. Cam pe atunci a început să scrie ceea ce tatăl ei numea “Povestiri într-un stil cu totul nou”. Când avea optsprezece sau nouăsprezece ani a scris primul său roman, Elinor și Marianne. Apoi s-a îndragostit.

Copie fidelă a realităților contemporane, aspectele referitoare la specificul societății burgheze engleze de provincie de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea sunt transpuse cu ironie în cadrul operei „Mândrie și prejudecată”.

Centrul acestui roman este reprezentat de viața familiei Benett, care se include perfect în tiparul familiei de condiție socială medie, complicată de faptul că urmașii familiei sunt 5 fete. Astfel, acest amănunt deloc minor pentru cei doi părinți, plasează acțiunea romanului sub incidența unei dorințe acerbe a acestora de a-și mărita fetele. Acest lucru se dovedește deloc simplu, întrucât calitățile dominante ale sexului feminin reprezentate de inocență pentru Jane și inteligență pentru Elisabeth, trebuie să fie mai presus de mentalitatea societății acelor vremuri, în care și atunci, ca și astăzi, importanța recunoașterii și popularității în mediul social constă mai mult sau mai puțin în importanța puterii financiare.

Respectând tiparele consacrate ale scriitoarei Jane Austen, desfășurarea operei constă în înfățișarea unor povești de dragoste, și anume cea dintre Darcy și Elizabeth și dintre Jane și Bingley. „Romance-ul” se consumă pe fondul realităților sociale, ce sunt nefaste pentru protagoniști, întrucât diferențele de statut se reflectau în sfera relațiilor personale.

Operă reprezentativă pentru scriitoarea Jane Austen, „Mândrie și prejudecată” reușește să ne introducă în realitatea acelor timpuri, caracterizată de diferențele existente între clasele sociale și dorința famililor de condiție socială inferioară de a urca pe scara ierarhică a societății, în centrul cărora este descrisă condiția femeii.

Dominat de sentimente puternice, însuși titlul romanului face trimitere la cele două trăiri în jurul cărora polarizează opera, prejudecata unei fete de condiție socială medie, care, deși nu deține toate calitățile necesare, nu poate accede și mândria „domnului” Darcy, care conștientizează pe deplin rangul social deținut.

Deși esența cărții este asigurată de cele două povești de dragoste, nu putem ignora personajele secundare care sunt de asemenea foarte bine conturate, întregind astfel prin caracteristicile ironice atribuite de scriitoare, sentimentele pe care aceasta încearcă să le genereze în rândul cititoriilor, care pot determina comicul de situație uneori.

Lecturând cartea veți regăsi o mare parte din realitățile contemporane cu umorul și ironia specifică acestora, cartea fiind un bun mijloc de relaxare, dar și de documentare, întrucât surprinde cu fidelitate caracteristicile unei epoci îndepărtate, dar nu atât de îndepărtată pe cât am putea crede.

Citirea acestor texte, prezentate pe parcursul a peste 60 de ani şi acoperind un evantai foarte larg de subiecte, ne îngăduie să ne facem o idee despre evoluţia personalităţii complexe a celui care a creat realismul magic. Toate discursurile sunt marcate de amprenta inconfundabilă a fabulosului continent latino-american, căci Márquez se identifică cu acesta cel puţin la fel de mult ca şi cu patria sa, Columbia. „Virtutea noastră cea mai mare este creativitatea şi totuşi n-am făcut mult mai mult decât să supravieţuim doctrinelor reîncălzite şi războaielor străine, moştenitori ai unui Cristofor Columb fără noroc, care ne-a găsit întâmplător când o pornise să caute Indiile”, spune scriitorul despre oamenii Americii Latine.

Aflăm din aceste discursuri cum a început Márquez să scrie, cum a creat “Un veac de singurătate”, dar şi ce crede despre poezie, jurnalism, cinema, politică sau ecologie. Poate fi reconstituită astfel o parte din biografia sa intelectuală deloc lipsită de controverse. Cei care au citit “Peştele în apă“ de Mario Vargas Llosa pot găsi similitudini izbitoare, dar şi diferenţe majore, între traseele pe care a evoluat viziunea despre viaţă şi lume a celor doi titani ai literaturii contemporane pe care i-a dat America Latină.

„Omenirea va intra în al treilea mileniu sub imperiul cuvintelor. Nu e adevărat că imaginea le ia locul şi nici că ar putea să le facă să dispară. Dimpotrivă, le întăreşte: niciodată n-au existat în lume atâtea cuvinte cu o asemenea rază de acţiune, autoritate şi forţă ca în acest uriaş Babel al vieţii actuale.”
Cititorule! Îţi lansez o provocare. O provocare a minţii şi a sufletului. Păşeşte alături de mine într-o altfel de lume. O lume în care scriitorul este Creatorul Absolut, o lume în care “cuvântul” este împărat, o lume în care cu toţii putem deveni “oşteni” ai literaturii: “mă simt cu adevărat capabil să vă înrolez pe toţi în oştile nu întotdeauna pacifice ale literaturii. Pentru început, vreau să vă spun doar o frază: “Cred că viaţa noastră a tuturor ar fi mai bună dacă fiecare dintre voi ar purta întotdeauna în traistă o carte.”"
Asta este lumea în care Gabriel Garcia Marquez este “Creatorul”, o utopie în care problema traficului de droguri este rezolvată, în care cursa înarmării s-a oprit, şi în care şcolile au încetat să urmeze “calea viciată a informării”, axându-se cu precădere pe formare. America Latină va fi “domniţa la ananghie”, pe care creatorii de valori, artiştii, încearcă de ani buni să o salveze.
De ce să citeşti o carte ce adună între paginile sale discursuri pe teme diferite, susţinute în ocazii diferite? Pentru că toţi cei ce iubesc lectura, aventura, fantasy-ul, dramatismul, emoţia, au nevoie să pătrundă şi în “culisele” scrisului, au nevoie să “vadă” că autorul este tot un om, dar înzestrat cu har, ce a ajuns acolo unde este prin multă muncă şi sacrificii, ce nu şi-a pierdut omenia, modestia, umorul şi speranţa într-o lume mai bună. Să-i lăsăm pe cei ce merită să fie ascultaţi să ne îndrume şi să ne plecăm cu respect în faţa adevăratelor valori: “Într-o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici:”Refuz să accept sfârşitul omului”. Nu m-aş simţi vrednic să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară din zorii omenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-l admită acum treizeci şi doi de ani nu este astăzi decât o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi cutremurătoare care de-a lungul timpului uman a părut pesemne o utopie, noi, născocitorii de poveşti care credem totul, ne simţim îndreptăţiţi să credem că nu este încă prea târziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărî pentru alţii până şi felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea posibilă, şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă în sfârşit şi pentru totdeauna o a doua şansă pe Pământ.”

Editura: Tritonic

Colecţia: SFFH

Categoria cărţii: Science Fiction / Ficţiune

Deşi intimidantă la început, depinde de cititor şi de disponibilitatea acestuia pentru a descoperi pe deplin farmecul acestei cărţi. De la descrieri impresionante, până la crearea unei lumi medievale cu o ierarhie care nu ne este familiară, dar care te intrigă şi te “prinde” iremediabil. Autoarea îmbină perfect realul cu supranaturalul, într-o epocă guvernată de zei şi în care magia influenţează în mare măsură viaţa tuturor. Interpretul principal, Cazaril, reuşeşte să se ridice deasupra aparenţelor, pentru a deveni indispensabil la curte. Chinurile, care l-au transformat dintr-un cavaler războinic într-un om îmbătrânit prematur, îi formează în acelaşi timp caracterul: “Am descoperit că există un loc dincolo de frică. Atunci când  trupul şi mintea nu mai pot face faţă. Lumea, timpul… se reaşează.” Căutând să-şi adune frânturile din viaţa pe care a lăsat-o în urmă, va primi mai mult decât credea şi va descoperi că uneori soarta poate fi şi de partea celor care au mai mare nevoie. şi chiar dacă “Cele mai cumplite blesteme ale zeilor se pogoară asupră-ne în chip de răspunsuri la propriile noastre rugăciuni. Rugăciunea e un târg primejdios.”, depinde numai de caracterul unui om şi de forţa sa pentru a-şi alege drumul corect: “unele lucruri care se întâmplă în viaţă pot fi oribile sau insurmontabile. Oamenii au întotdeauna de ales- dacă n-ar fi aşa, atunci cum ar putea să îndure atâtea?” O adevărată epopee, “Blestemul Chalionului” se citeşte cu atenţie, pentru a nu pierde nimic din magia scrisului, iar pe parcursul cărţii vor fi nenumărate pasaje pe care vei dori să le citeşti încă o dată, pentru frumuseţea atât a îmbinării cuvintelor, cât şi pentru mesajul minunat pe care-l transmit. Închei cu o invitaţie la lectură pentru cei care vor să citească ceva de calitate şi diferit de ce au citit până acum. (A.T)

Povestea volumului “Dragostea Florii-de-Bujor” se desfăşoară în China, în secolul al XVII.

Floare-de-Bujor are aproape şaisprezece ani şi, ca toate fetele de vârsta ei, a fost deja promisă în căsătorie de către familie unui bărbat despre care ea nu ştie nimic, nici măcar numele. De ziua ei, tatăl său, un om foarte luminat pentru timpul său, îi oferă ca dar o reprezentaţie după o operă clasică din literatura chineză, “Pavilionul Bujorului”, carte care pare să reflecte soarta tinerei fete. Deşi fetele nemăritate nu au voie să iasă în public, vor vedea reprezentaţia de după un paravan. Acesta este momentul când Floare-de-Bujor se îndrăgosteşte de un tânăr distins şi foarte arătos.”Pavilionul Bujorului” are la bază povestea adevărată a trei femei din secolul al XVII-lea din China, care s-au căsătorit cu acelaşi bărbat, imediat una după cealaltă. Aceste trei femei au scris împreună prima carte, “The Three Wives’ Commentary”, o lucrare de critică literară despre opera “Pavilionul Bujorului”. La acea vreme, femeile din China aveau voie să citească opera, dar nu şi să o vadă dramatizată. În secolul al XVII-lea, China avea cele mai multe scriitoare publicate comparativ cu restul lumii. Lisa See a fost fascinată de această descoperire şi a hotarât să reînvie povestea lor.

,,Dragostea Florii-de-Bujor’’ nu este o simplă scriere despre dragostea unei delicate chinezoaice din clasele superioare ale nobilimii supravieţuitoare dinastiei Ming şi reformate în timpul dinastiei Qing. Este vorba despre o întreagă organizare socială, despre tradiţii şi izolarea femeilor, despre o lume pe care va trebui să o descoperi fără prejudecăţi, ca să o poţi înţelege. Autoarea va reuşi să te introducă în miezul evenimentelor, iar cititorul, în urma lecturii, va încerca foarte multe sentimente, începând cu revoltă, trecând prin interes şi fascinaţie, şi terminând cu respectul şi admiraţia profundă în faţa vieţii protagoniştilor cărţii. Toată acţiunea se va desfăşura în jurul unei scrieri, “Pavilionul Bujorilor”, care, pentru tinerele educate din epocă, va deveni o lectură ce va înflăcăra imaginaţia şi sufletul avid de libertatea de a-şi alege propriul destin.

Este o carte minunată ce-i va deschide cititorului alte orizonturi, ce-i va permite o privire pe furiş în spatele uşilor închise şi a pavilioanelor unde erau închise soţiile şi fiicele delicate ca nişte păpuşi de porţelan, o privire de ansamblu şi asupra frământărilor epocii, iar faptul că personajele sunt reale şi “Comentariile celor trei soţii” (1694) asupra “Pavilionului Bujorilor” (1598) există, nu fac decât să te incite şi să te invite şi mai mult la lectură. (A.T)

(F. M. Dostoievski)

Fiecare destin are o cotitură dramatică. O experienţă comună poate degenera pentru un individ aparte într-o reală tragedie, ce îl transgresează inexorabil. Suntem marcaţi de anumite momente ce ne influenţează în mod irevocabil trăirile ulterioare. Când ne înfruptăm din cupa amărăciunii, strângem în pumni voluptatea morţii sau încercăm degradarea morală sub auspiciile celei mai nefavorabile sorţi, suntem convinşi că fatalitatea învârte roata destinului în detrimentul ei. O vorbă din popor spune că nu te poţi opune ursitei. De multe ori, aceasta pare veridică. Suntem condamnaţi să trăim fel-de-fel de experienţe oscilante care ne zgâlţâie turnul de fildeş şi ne îndreptăţesc să credem în caracterul inexpugnabil al forţelor ce ne ucid visele. Aripile ne sunt frânte în zbor. Ne izbim de zidul intoleranţei, al incomprehensibilităţii, al pasivităţii celor care ne înconjoară. Dar de ce cădem? Răspunsul e unul singur: pentru a învăţa cum să ne ridicăm. O familie aflată în cădere liberă este cea a Karamazovilor. Feodor Dostoievski reuşeşte aici poate cel mai perfectibil portret al unei ţesături de sânge, în care sunt implicate firul destinului lui Alexei, împletit cu cel al existenţei lui Dmitri, pe alocuri înnodat cu al lui Ivan Feodorovici, sub tutela ocrotitoare a tatălui lor – Feodor Pavlovici Karamazov. Eterogena familie este stăpânită de o singură genă care pare a-i uni sub o singură certitudine: aceea că ce le este scris nu poate fi schimbat. Puteri machiavelice se întrepătrund pentru a-i dezbina pe cei patru, dar romanul prezintă şi reprezentanţi divini care pot unifica întreaga familie.

În „Introducere” autorul atrage atenţia asupra protagonistului romanului – Aleoşa, dar şi asupra faptului că niciuna dintre trăsăturile acestuia nu sunt concepute pentru a atrage admiraţia cititorilor (pe mine m-a cucerit, totuşi). E în natura acestui personaj ceva angelic, un altruism fără seamăn, cu adevărat eroic, demn de a fi reprezentat în capodoperele scriitorului rus. Burlescul şi grotescul epatează în personalitatea unicului măscărici imoral din literatură căruia îi putem atribui o desăvârşită notă de admiraţie – Feodor Pavlovici este mârşav, indecent, iresponsabil, scabros, teatral, adulterin, inconştient, arogant, zgârcit, lăudăros, grobian, ticălos – în fine, reuneşte să cuprindă în ego-ul său cele mai degradante defecte posedate de umanitate – „Să fiu ca la mine acasă? Adică natural? O, e prea mult, prea mult, dar înduioşat, primesc! Preafericite părinte, zău, nu-mi cereţi să fiu natural, e prea mare ispita şi-i primejdios…de altfel nici eu nu ştiu dac-aş ajunge vreodată să mă arăt aşa cum sînt” . Viu în toată substanţa sa, tatăl celor trei fraţi este puţin spus interesant: actant al unor roluri pe care şi le asumă cu un exces de zel, un mincinos fără pereche (doar pentru a-şi putea intensifica trăirile în timpul scenelor de teatru gratuite pe care le improvizează), Feodor Pavlovici e un excentric, un „bătrân măscărici”, dar nu în ultimul rând un don-juan veritabil, senzualul irecuperabil ce crede inebranlabil în propria-i abilitate de a cuceri orice femeie îi este pe plac (Ivan şi Aleoşa provin din a doua căsătorie a tatălui lor). Smerdeakov, un epileptic slujitor din casa acestuia, ar fi tot copilul lui Feodor, născut în urma unui viol. În Mitea rezidă aceeaşi destrăbălare, violenţă şi acelaşi donjuanism ce le întâlnim la tatăl său, dar Ivan Feodorovici e un intelectual (scrie articole), e capabil de sentimente nobile (încearcă din răsputeri să-l elibereze pe Mitea din închisoare). Pe aceştia îi uneşte ura atroce pentru tatăl lor. Niciunul dintre ei nu îl poate suferi pe cel care i-a abandonat când au avut mai mult nevoie (Mitea creşte din mila slugii – Grigori şi a soţiei acestuia – Marfa Ignatievna) astfel că la un moment dat Mitea, impulsiv fiind, îi mărturiseşte lui Aleoşa: „Nu ştiu, nu-mi dau seama de nimic…Poate c-am să-l omor, poate că nu. Mă tem c-o să se răscolească în mine o ură neîmpăcată în momentul acela. Simt că-l urăsc numai văzându-i mutra, nasul, ochii, zâmbetul acela neruşinat. Prea e dezgustător! Uite, de asta mă tem. Mi-e teamă că n-am să mă pot stăpâni…”.

Personajele principale par a reprezenta o prismă faţetată a personalităţii scriitorului: scrisă în ultima parte a vieţii, opera în centrul căreia este plasată situaţia Karamazovilor, are diverse convergenţe cu existenţa reală a lui Dostoievski. Încearcă şi el experienţa închisorii (precum Mitea), suferă de crize de epilepsie (boala pe care o are şi Smerdeakov) şi se schimbă radical, trecând de la liberalism la conservatorism şi la religiozitate (la fel ca Aleoşa, ce îşi reneagă genele şi reuşeşe să demonstreze că nu e un Karamazov obişnuit). E de remarcat că prenumele autorului se regăseşte în carte, denumindu-l pe extravagantul şi exhaustivul părinte al celor trei băieţi. Fiind ultimul roman semnat de marele scriitor rus, tind să cred că acesta e chintesenţa întregii sale experienţe de viaţă. În această capodoperă, Feodor Mihailovici Dostoievski va reuşi să creeze una dintre cele mai complexe reflecţii ale societăţii de la jumătatea secolului al XIX-lea. Impresionant la Dostoievski e felul prin care aduce într-o confluenţă epică desăvârşită firele narative a unor micro-povestiri.

Reiterez aceeaşi idee: nu e necesar să greşim mereu pentru a învăţa ceva. Ziua de mâine ar putea deveni mai încărcată de beatitudine şi ambroziac, dacă am învăţa să inspirăm celestul. Adormim, rememorând toate faptele bune pe care le-am înfăptuit în ziua aceea. Mulţumiţi de sine, putem urca mai departe, fiindcă „atâta timp cât nu încetezi să urci treptele nu se vor termina. Sub paşii tăi care urcă se vor înmulţi la nesfârşit” (Franz Kafka). Doar aşa vom reuşi să descoperim ce află dincolo de acea mare taină a existenţei umane şi poate vom găsi privind în eul nostru lăuntric şi motivul pentru care trăim: trebuie doar să ne deschidem Sufletul.

Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de Brazilia natală (îşi scrie operele la calculator, în faţa oceanului, în vila de la Copacabana). Cărţile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde şi pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Cărţile lui Paulo Coelho, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50 de limbi, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO în cadrul prograrnului Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase şi importante premii, medalii şi ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

În „Aleph”, cel mai personal roman al său, Paulo Coelho invită cititorii într-o curajoasă şi insolită călătorie către descoperirea de sine . La fel ca protagonistul celebrului său roman, “Alchimistul”, Paulo trece printr-o profundă criză sufletească. Pentru a afla o cale spre renaştere şi îmbogăţire spirituală, el hotăreşte să aleagă un nou început călătorind, cunoscând oameni şi descoperind locuri. Paulo Coelho trece printr-o profoundă criza sufleteasca: se simte singur, iar dezvoltarea sa launtrica pare sa se fi oprit. Îsi spune însa ca, daca asculta de sfatul maestrului sau – sa mearga într-un loc spre care inima lui tânjeste –, poate va gasi raspunsul si calea de urmat.

După ce călătoreşte în mai multe ţări, se opreşte în Rusia şi hotărăşte să parcurgă cu Transsiberianul distanţa uriaşă de 9288 de kilometri, în compania unui maestru taoist, a editorului său rus şi a unei tinere turcoaice fermecătoare, Hilal…

Încă de la început această călătorie se transformă într-o căutare spirituală.

Coelho şi Hilal [şi dau seama că destinele lor s-au întâlnit în altă viaţa, în alt loc. Uitându-se în ochii verzi ai lui Hilal, scriitorului i se revelează Alephul, locul şi clipa în care li s-au întretăiat destinele. În acel moment Coelho se redescoperă pe sine.

Cu acest nou roman, celebrul autor aduce un omagiu miracolelor şi comorilor spirituale care înfrumuseţează viaţa. Într-un loc în afara spaţiului şi timpului, el aspiră la dragostea perfectă şi parcurge căile complicate ale sufletului.

„Învăţăm din trecut, dar nu suntem consecinţa lui. Am suferit în trecut, am iubit în trecut, am plâns şi-am râs în trecut, dar asta nu ne ajută cu nimic în prezent.

Prezentul are provocările lui, partea lui bună şi partea lui rea. Nu putem nici să acuzăm, nici să elogiem trecutul pentru ceea ce ni se întâmplă azi. Fiecare noua experienţa în dragoste nu are nimic de-a face cu experienţele trecute, este întotdeanuna inedita.“

În acest periplu, menit să-i aducă energía şi pasiunea pierdute, Paulo poposeşte mai întâi în Africa, apoi în Europa, ajungând în Asia cu Transsiberianul. Întâlnirea cu Hilal este însă cu totul neaşteptată. Tânăra violonistă este, de fapt, femeia pe care, cu cinci veacuri în urmă, a iubit-o, dar a trădat-o printr-un gest de laşitate ce îi întunecă existenţa prezentă şi îl împiedică să fie fericit. Alături de ea, Paulo va începe o călătorie mistică în spaţiu şi timp, găsind calea către dragoste şi iertare şi curajul de a depăşi încercările inevitabile ale vieţii.

Pentru a găsi o cale spre renaştere şi îmbogăţire spirituală, hotărăşte să aleagă un nou început, calătorind, cunoscând oameni şi descoperind locuri.

Întâlnirea cu Hilal este însa cu totul neaşteptată. Tânara violinistă este de fapt femeia pe care, cu cinci veacuri în urma, a iubit-o, dar a tradat-o, gest care îi întunecă existenţa şi îl împiedică să fie fericit.

Alături de ea, Paulo va începe o călătorie mistică în spaţiu şi timp, descoperind calea către dragoste, către iertare şi către curajul de a depăşi încercările inevitabile ale vieţii.
Aleph ne îndeamnă să ne privim cu alţi ochi trecerea noastră prin această lume: am ajuns acolo unde vrem să fim? Facem într-adevar ce ne dorim?

Schimbă-ţi viata! Rescrie-ţi destinul! Unele cărţi se citesc. Aleph se trăieşte.

Un veac de singurătate

Dacă diverşi critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se defineşte prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află, fără îndoială, opera în continuă evoluţie a lui Gabriel García Márquez. „Un veac de singurătate” reprezintă o sinteză a tradiţiei literare hispanice şi a temelor şi tehnicilor moderne internaţionale.

Romanul poate fi citit la mai multe niveluri de semnificaţie, ca o alegorie a istoriei latino-americane, a condiţiei umane şi ca o meditaţie asupra timpului. Capodopera lui García Márquez, „Un veac de singurătate”, este un roman care îmbină realul cu fantasticul, meditaţia filozofică şi naraţiunea captivantă într-o creaţie unică, vie, tulburătoare, somptuoasă şi plină de culoare.^[3ş

Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătăţii pe care îl trăiesc membrii familiei Buendía în toate aspectele vieţii lor: în dragostea redusă la aspectul său fizic sau în moarte (Melchiade se întorsese din lumea morţilor, deoarece nu putuse îndura singurătatea).

Romanul „Un veac de singurătate” a fost scris de Márquez în 18 luni (între 1965 şi 1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în acea perioadă împreună cu familia sa. Ideea originală a ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). În povestea „Un día después del sábado” (O zi după sâmbătă), publicată în 1954, autorul face pentru prima dată referire la Macondo iar o serie de personaje din această operă apar în anumite poveşti şi romane anterioare. La început, se gândea să îşi intituleze romanul „Casa”, dar până la urmă s-a hotărât să opteze pentru titlul de „Un veac de singurătate”, pentru a evita confuzia cu romanul „Marea Casă”, publicat în 1954 de prietenul său, scriitorul columbian Alvaro Cepeda Samudio.

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, în cadrul cărora povestea este relatată prin utilizarea unei structuri temporale ciclice; atât evenimentele satului şi ale familiei Buendia, cât şi numele personajelor se repetă din nou şi din nou, făcând realitatea şi fantasticul să fuzioneze. În primele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii şi construirea satului Macondo. Începând cu capitolul 4 şi până la capitolul 16, este vorba despre dezvoltarea economică, politică şi socială a satului. Ultimele patru capitole relatează decăderea acestuia.

Unanim recunoscută drept cea mai bună lucrare a lui García Márquez, „Un veac de singurătate” descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acţiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia. La începutul romanului, satul Macondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani, să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinţei familiei Buendía. Membrii ei sunt primii locatari şi intemeietorii satului, nucleul tuturor evenimentelor.^[4ş Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri temporale, personajele moştenesc numele şi înclinaţiile familiei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Puternicul José Arcadio Buendía se transformă din întreprinzătorul şi carismaticul fondator al satului Macondo, într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unor calamităţi ca insomnia, războiul şi ploile. Misterele apar aproape ca din senin. Această atractivă şi colorată saga este, totodată, o alegorie socială şi politică mai largă – uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteori mai reală decât şi-ar putea permite orice lucrare realistă convenţională.^[5ş

În această fotografie, de Isabel Steva Hernandez, García Márquez este apăsat de greutatea unui exemplar al celebrului său roman.

Acţiunea cărţii urmăreste viaţa lui José Arcadio Buendía, întreprinderile sale îndrăzneţe, temperate de prudenţa Ursulei – soţia sa, viaţa fiilor – dintre care se remarcă Aureliano, colonel şi erou legendar al războiului civil -, nepoţilor şi strănepoţilor lor, pe parcursul a şase generaţii. O dată cu succesiunea generaţiilor, este prezentată şi viaţa satului, în care civilizaţia înlocuieşte treptat simplitatea naturală, culminând cu înflorirea artificială adusă de instalarea companiei bananiere ce va fi urmată de declinul localităţii, recucerită de natura luxuriantă.

John Maxwell Coetzee

În Epoca de fier, încă de la prima pagină, îşi face apariţia personajul hoinarului cerşetor, de data aceasta nu ca protagonist, ci ca reflector al personajului feminin principal al cărţii – o fostă profesoară de limbi clasice, o albă. Pensionată, aceasta trăieşte singură, în Africa de Sud, în perioada apartheid-ului, aşteptându-şi moartea adusă de cancer şi ducând dorul fiicei plecate definitiv în America. După o viaţă „curată“, trăită în rezervaţia oferită de cultură, vestea bolii fatale, lipsa fiicei, apariţia providenţială a vagabondului în preajma casei sale, faptul că în preajma ei nişte albi au omorât doi copii negri – fiul menajerei şi prietenul acestuia – o fac să înfrunte cu stoicism adevărul suferinţei personale şi al suferinţei colective, să iasă din arena sinelui şi să păşească buimacă în înfricoşătorul for public.

Coetzee alege să-şi scrie romanul sub forma unei lungi scrisori pe care bătrâna i-o scrie, printre durerile infernale ale bolii, fiicei care jurase să nu se mai întoarcă în Africa până când segregarea culturală şi socială nu se va fi sfârşit. Cel însărcinat cu trimiterea epistolei este chiar Vercueil, vagabondul alcoolic, singura fiinţă de care se mai poate apropia bătrîna, singura fiinţă care o mai poate îmbrăţişa şi ca bărbat, şi ca fiică, şi ca mamă, înaintea marii treceri. Femeia îşi asumă, în calitate de narator, atât istoria propriu-zisă, cât şi comentariile aflate sub semnul unei lucidităţi întârziate, al reflexivităţii, romanul fiind construit din întrepătrunderea de secţiuni narativ-descriptive şi de intervale ale analizei. Romanul este unul întunecat, scriitura reflexiv-metaforică căpătând glasul revoltei, al amărăciunii, al dezamăgirii. Femeia face eforturi pentru a privi în lumina adevărului piese inconfortabile sau condamnabile ale trecutului şi ale prezentului, învăluite toate în haina cutremurătoare a singurătăţii, a nevoii de iubire, a durerii sfâşietoare a mamei care găseşte abia acum, prin intermediul cuvintelor, puterea de a lua atitudine, inclusiv de a-i reproşa fiicei iubite că a părăsit-o.

În povestea sufletului găzduit de un trup în descompunere sunt înnodate mărturisiri care ţintesc spre lepădarea măştilor, spre denunţarea falsităţii din viaţa de familie şi din cea socială, spre recunoaşterea, cu ruşine, a tolerării tacite a violenţei şi a degradării din jur, răni deschise pe care, ani de-a rândul, femeia se iluzionase că le poate ignora, crezând că activitatea sa universitară este o acţiune suficientă, ce poate ţine loc de implicare socială, vizibilă pentru ceilalţi. Ajunsă însă la vârsta la care revolta sa răsună în gol, nemaiavând puterea de a dobândi rezonanţa necesară coagulării forţelor, bătrâna constată cu disperare că orice realitate pe care o cosmetizezi te transformă în complice.

Lăsându-şi cititorul fără să ştie dacă această scrisoare va ajunge sau nu, Coetzee ridică un semn de întrebare asupra posibilităţii căinţei şi a renaşterii. Însă, prin această formă directă de adresare, autorul îşi transformă toţi cititorii în destinatari ai mesajului său, ai întrebărilor şi ai acuzelor. O ţară şi o femeie se află pe patul morţii, iar femeia se simte datoare să răsfrângă prin propriile convulsii dureroase convulsiile întregii ţări. Femeia îşi înfruntă cu stoicism moartea, refuză internarea într-un spital, căci vrea „să treacă prin apă“ cu ochii larg deschişi, nu adormită de medicamente. La fel caută să-şi păstreze şi conştiinţa civică trează, fie şi în ultimul ceasul. Cum?! Scriind, încercînd să-i ofere din nou limbajului puterile pierdute, mutilate, într-o lume în care comunicarea reală, adâncă pare amorţită.

Cuvintele, dar mai ales boala şi moartea sunt tot ce mai pot secreta trupul femeii şi trupul ţării. Travaliul devine o parodie, a ideii de maternitate. În confesiunile bătrânei, este omniprezentă nostalgia după lumea şi după vremea veche, căci lumea în care trăieşte şi pe care nu vrea s-o mai accepte ca pe un dat şi-a pierdut „indicatoarele spre civilizaţie“, confuzia valorilor este mai puternică decât oricând. Diferenţele dintre cine e prezenţă şi cine e absenţă, cine e bun şi cine e rău, cine e victimă şi cine e opresor sunt imposibil de stabilit.

Coetzee excelează în a reda la modul senzitiv reflecţiile dureroase ale femeii surprinse în diferite ipostaze: femeia singură şi bătrână, mama părăsită, intelectualul ce devine purtător de conştiinţă socială. Acesta din urmă simte toată apăsarea, dar şi responsabilitatea celor întâmplate în Africa – violenţe, exil, ura mocnită, brutalitatea poliţiştilor albi şi, deopotrivă, a bandelor de negri, moartea copiilor de culoare, sub privirile încurajatoare ale adulţilor.

În Epoca de fier, J. M. Coetzee decupează şi concentrează crâmpeie înfiorătoare din istorie, statuînd legătura consubstanţială dintre aceasta şi literatură, pe de o parte, prin transformarea actului trăit în act scris, iar pe de altă parte, prin provocarea – seducătoare estetic – pe care i-o adresează cititorul de a transforma, la rândul său, cititul în trăit. (N.S.)

Micuţa Harriet Dufresnes,  din orăşelul american Alexandria, vrea să-l  descopere pe asasinul fratelui ei, Robin. Fetiţa este o justiţiară. Nu-i trece prin minte să-l predea pe asasin autorităţilor;  ea vrea să-l omoare cu mâna ei pe criminal.Gândirea este tipică pentru adolescenţii influenţaţi de cărţile lui R.L. Stevenson. Există mulţi adulţi care au concepţii asemănătoare. De aceea telenovelele au un aşa mare succes de public; pentru acest gen de oameni nu există poliţie, judecători, instituţii ale statului, ci doar personaje şi conflicte. Răzbunarea se produce direct. Dacă cineva ţi-a împuşcat iubita, te duci la el acasă pe la miezul nopţii, cu puşcociul în mână, îl baţi pe umăr şi când a intrat bine în cadru îl împuşti. Adevărul este că Harriet ştia foarte bine de complicităţile dintre poliţişti şi infractori, de parcă ar fi făcut studiu de caz pe comuna Deta sau Stamora Moraviţa. Ea descoperă o reţea de traficanţi de droguri şi merge pe convingerea că aceia erau asasinii. Moartea fratelui ei se produsese cu ani în urmă şi Harriet nu poate găsi probe concrete. Motivaţia ei se bazează numai pe ideea „cine putea să facă asta”. Mai ales că, în oraşul Alexandria din S.U.A., populaţia nu era  numeroasă. Iar localităţile mici nici nu au nevoie de ziare locale. Zvonurile circulă cu o viteză fantastică. Lupta fetei cu cei doi fraţi descreieraţi este dramatică. Cartea reuşeşte să creeze o atmosferă asemănătoare volumelor de aventuri pentru adolescenţi. Deosebirea faţă de acestea este că totul este redat la modul foarte realist. Dacă citeşti ca adult cum D’Artagnan se luptă cu 11 duşmani şi-i învinge pe toţi, nu se poate să nu-ţi spui că întâmplarea este trasă de păr. Dar cartea scrisă de Dona Tartt nu are nimic forţat. În plus, personajele din orăşel sunt descrise astfel încât sunt foarte vii; ele parcă se mişcă în jurul tău; simţi mirosurile şi vezi locurile descrise ca pe un ecran.  Peisajul social al epocii este realizat cu minuţiozitate. Cartea creează o tensiune adecvată subiectului. Dacă o citiţi noaptea târziu şi auziţi vreun zgomot ciudat prin casă veţi tresări speriaţi.Este un mare merit al unui scriitor ca, aşternând nişte cuvinte pe hârtie (sau pe computer), să reuşească să te transpună într-o lume care să te captiveze total. Cartea “Micul prieten” este o realizare scriitoricească de excepţie. (N.S.)

Roger Joseph Zelazny

Nemuritorul este primul roman SF al lui Roger Zelazny, aparut în foileton în revista The Magazine of Fantasy & Science Fiction. A câştigat premiul Hugo la categoria roman, la egalitate cu Dune de Frank Herbert. A obtinut premiul Seiun pentru carte straina, iar în 2009 a fost recompensat cu premiul Geffen la aceeaşi categorie.

“Lupta părea ridicolă. În final, o vom pierde. Era scris ca oamenii să se preschimbe în pisicile, câinii şi maimuţele dresate ale adevăratului popor – veganii, şi pe undeva nici nu era o idee aşa de rea. Poate că aveam nevoie de cineva mai înţelept care să ne vegheze, care să ne îndrume viaţa. Pe timpul celor Trei Zile am transformat lumea noastră în ruine, în timp ce veganii nu cunoscuseră niciodată un război nuclear.(…) De ce să nu-i lăsăm să aibe Pământul? Poate că vor face din el ceva mai bun decât am făcut noi.(…) Să le oferim bătrânul glob de noroi, plin de răni radioactive şi populat de handicapaţi. De ce nu?”

“Nemuritorul” este un roman SF, dar nu numai atât. Este o alegorie, un mănunchi de legende şi credinţe, multiple disertaţii “inteligente”, care, în dezolantul decor, par precum un trandafir în deşert. Nici despre felul de redare a acţiunii nu poţi fi sigur că l-ai înţeles perfect: pe alocuri cititorul va recunoaşte o ironie amară a limbajului, alteori  un discurs demn de cel mai ilustru povestitor îşi va face loc, şi, pe ici, pe colo, nici descrierile nu îl vor dezamăgi. De la început până în final ai senzaţia că ar fi mai mult de descoperit în spatele cuvintelor, că tot iureşul de legende şi personaje ciudate îşi au mesajul criptic propriu. Însă mesajul clar şi limpede este cel al Pământului distrus de însăşi nesăbuinţa umană. Pământul fiind o ruină dezolantă va deveni locul de formare a unei vieţi noi, pentru că: “în marele infinit este posibil să apară orice formă de viaţă, dacă există factori catalizatori corespunzători şi un mediu continuu favorabil.(…) Era animalelor stranii a coborât din nou asupra noastră. La fel şi epoca eroilor, a semizeilor.”

Eroul nostru ne va impresiona şi se va prezenta în faţa noastră când precum Hercule, Pan, Ulise, Prometeu, când precum Conrad Nomikos, un grec mândru, greu de înţeles, însă cu scopul declarat de a salva omenirea ( întocmai ca eroiii Greciei Antice ): “Iată de ce mă simt reîmprospătat ori de câte ori mă întorc, pentru că acum, când sunt un bărbat cu mulţi ani în cârcă, simt la fel despre întregul Pământ. Iată de ce am luptat, de ce am ucis şi-am pus bombe, de ce-am încercat orice şmecherie juridică legală pentru a-i împiedica pe vegani să cumpere Terra(…) Iată de ce mi-am croit drum, de fiecare dată sub un alt nume, în marele aparat administrativ care conduce această planetă…” Nu întâmplător călătoria personajelor centrale se va desfăşura în Egipt şi în Grecia, unde se va produce şi precipitarea evenimentelor, teritorii încărcate de semnificaţii, tărâmul zeilor, al eroilor şi a creaturilor legendare. Şi pentru că peste tot şi toate planează influenţa vegană, eforturile  rezistenţei umane de a-şi redobândi independenţa pare mai mult răzvrătirea unui copil în faţa regulilor părinteşti. Pentru că, în definitiv, ce garanţie ar putea reprezenta cei ce şi-au distrus o dată căminul?

“Nemuritorul” este o carte manifest, o incursiune într-o oroare nu neapărat atât de SF, un scenariu apocaliptic posibil, date fiind tendinţele distructive ce caracterizează rasa umană şi, din păcate, nimic nu garantează salvarea noastră de către o rasă mai înţeleaptă ca noi.  (N.S.)

Grimpow

Grimpow-Drumul nevăzut, nu este numai o poveste ce are în prim plan fantasticul, ci şi o altfel de interpretare a secretului Templierilor

Rafael Ábalos, autorul, nu numai că a reuşit să scrie despre un subiect controversat într-o manieră nouă, dar şi-a pus şi amprenta propriului vocabular. Traducerea este uimitoare făcându-te să îţi doreşti să ştii câteva cuvinte în limba natală a autorului pentru a fi sigur că Ileana Scipione nu a scăpat nici un tâlc. Poate că subiectul nu este unul nou.

Avem un erou adolescent care descoperă o „comoară”, mai precis, comoara ce deţine toate răspunsurile pe care omenirea şi le pune de secole. Acţiunea se petrece în anul 1313, atunci când eroul principal, Grimpow, găseşte un leş misterios. De aici începe o adevărată aventură ce are în prim plan atât războiul dintre Templieri şi Inchiziţie, cât şi căutarea tuturor cunoştinţelor.

Grimpow- Drumul nevăzut, nu este numai o poveste ce are în prim plan fantasticul, ci şi o altfel de interpretare a secretului Templierilor. O interpretare originală şi minunată, creată, parcă, cu uşurinţă şi mult talent. Poate fi un adevărat subiect de gândire, dacă ne imaginăm că Piatra Filosofală există cu adevărat, Sfântul Graal sau alte asemenea minuni despre care, în ultimul timp, fiecare a ţinut să îşi dea cu părerea. Rafael Ábalos nu numai că are capacitatea de-a îl face pe cititor să se îndrăgostească de personajele sale, dar lasă, undeva în străfundul minţii mii de întrebări fără răspunsuri ce par să clocotească. Dacă autorul a dorit să expună o nouă părere cu privire la secretul Templierilor, o idee credibilă, din punctul meu de vedere, a reuşit.

Până acum fiecare autor a vorbit despre acest subiect cam în aceiaşi manieră, însă Rafael Ábalos a reuşit să aducă puţină prospeţime, dar şi să facă subiectul cât mai credibil. Rafael Ábalos vorbeşte despre o lume de mult apusă, o lume în care cavalerul este pus la loc de cinste, iar domniţele îşi păstrează puritatea. O lume în care bogăţia nu le e permisă decât celor bogaţi, iar săracilor nu le e permisă nici chiar boala. O lume aspră, reală, apusă dar nu uitată, în mijlocul căreia se învârte un mister. Misterele sunt peste tot. Ideea cărţii este că însăşi viaţa este un mister, aşa că vă invit să o citiţi şi să-i daţi toată atenţia cuvenită. Lectură plăcută!

“Timpul este ceva ciudat – atârnă cel mai greu pe umerii celor care nu îl au. Nimic nu este mai uşor decât să fii tânăr şi să ai lumea întreagă de cucerit. Lucrul ăsta îţi dă sentimentul că te aşteaptă oportunităţi nelimitate, iar gândul acesta este atât de seducător încât pur şi simplu simţi că poţi face ceva mult mai important decât să înveţi pentru examene.(…) Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia Pandorei numai după ce scăpaseră toate molimele şi necazurille, este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu există decât timpul. Iar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm până când ne aruncă în neant.(…) Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. Timpul reprezintă pur şi simplu jalonul separării noastre. Dacă suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi dintr-un întreg originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem singuri în relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem.”

Dacă în ultima vreme cititorul s-a obişnuit cu autori care într-un an publică şase cărţi, va descoperi în “Misterul Manuscrisului”, într-adevăr o carte care a fost publicată după şase ani de muncă. De ce este acest lucru important? Pentru că se cunoaşte că nimic nu este lăsat la voia întâmplării, că este extrem de bine documentată, că este “şlefuită” până la a ne oferi o experienţă minunată. Este o carte pe care o citeşti cu o deosebită plăcere, pentru că din fiecare filă a ei răzbate respectul pentru cititor, pentru valoare, pentru cultură şi pentru inteligenţă. Decorul ales pentru desfăşurarea acţiunii, Universitatea Princeton, te va introduce în tradiţiile acestul loc, iar întregul periplu narativ va oscila între ludic, cerebral, elitist şi academic.

Cercetarea misteriosului manuscris “Hypnerotomachia Poliphili”, descris ca o carte ce “răsplăteşte moduri diferite de gândire. Uneori funcţionează răbdarea şi atenţia acordată detaliilor. Însă în alte situaţii e nevoie de instinct şi de inventivitate.”, va fi întreruptă, uneori până la confuzie, de descrierea personajelor, a unor întâmplări din viaţa acestora, un fel de “du-te vino” cronologic, care, până la urmă, îşi va dovedi utilitatea în marele întreg, astfel că această cunoaştere aprofundată a caracterelor personajelor şi a relaţiilor care le-au guvernat existenţa, va contribui la înţelegerea pe deplin a acţiunii. Poate ne vom întreba cum un simplu manuscris poate genera atâta vâlvă şi poate determina însăşi crima, dar, trebuie să recunoaştem că omul este capabil de mult rău pentru cauze şi mai greşite de-atât.

Ac\iunea acestei cărţi reprezintă mai mult un pretext din partea autorilor pentru a lansa multiple disertaţii pe diverse teme, fragmente extraordinar de frumoase,  uneori cinice, despre: fericire – “…niciodată să nu investeşti în ceva atât de mult încât eşecul să te coste fericirea.”, sau: ” …oamenii îşi petrec viaţa dorindu-şi lucruri pe care n-ar trebui să şi le dorească. Lumea creează confuzie în sufletele lor luând iubirea şi îndreptând-o spre ţinte nevrednice.(…) Ca să fii fericit nu ai nevoie decât să iubeşti cele vrednice, în cantităţile potrivite. Nu banii. Nu carţile. Oamenii. Adulţii care nu înţeleg asta nu se simt niciodată împliniţi.” – despre dragoste, despre medici: “Doctorii sunt ca pariorii; caută mereu combinaţia corectă. Pacienţii sunt ca nişte maşinării cu monede; dacă li se răsucesc braţele suficient de mult timp, s-ar putea ca doctorul să dea peste combinaţia câştigătoare:”, despre prietenie: “Un prieten bun sare în ajutorul tău în secunda în care îl rogi – dar un prieten de suflet o face fără a fi rugat.”, şi după cum am observat deja, despre timp.

Această carte cred că reprezintă, în acelaşi timp, şi pragul spre maturizare al autorilor, şi, mai precis, regretul maturizării, odată cu părăsirea vieţii universitare: “Maturitatea reprezintă un gheţar care ţintuieşte tăcut aripile tinereţii. Când se iveşte la orizont, emblema copilăriei îngheaţă brusc, prinzând pe vecie imaginea ultimului gest, în postura pe care o avem atunci când a încremenit totul.”

“Misterul Manuscrisului” este o carte din care cititorul va rămâne cu mai mult decât o lectură plăcută. Este o carte care-ţi va stimula neuronii, fără să te obosească, o carte care-ţi va satisface atât pofta de aventură cât şi pe cea de cercetare, o carte pe care o vei iubi şi vei găsi întotdeauna un motiv s-o reciteşti.

Katsa putea să ucidă un om de când avea opt ani – ea este un graceling, unul dintre puţinii oameni născuţi în ţara ei cu un dar extrem, al ei fiind acela de a ucide. Ca nepoată a regelui ea ar putea să trăiască o viaţă plină de privilegii, dar, din pricina talentului ei, este nevoită să lucreze pentru rege. Când îl întâlneşte pentru prima data pe prinţul Po, al cărui dar erau tehnicile de luptă, Katsa nu bănuieşte că viaţa ei e pe cale să se schimbe. Nu bănuieşte nici că se va împrieteni cu Po. şi nu bănuieşte nici că va afla adevărul despre darul ei… sau adevărul despre un teribil secret, ascuns în depărtări… un secret care ar putea distruge toate cele şapte regat

“Când am încetat să mă mai lupt cu toate lucrurile din jurul meu, toate lucrurile din jurul meu au început să se aşeze unde le era locul. Toată activitatea şi peisajul, şi pământul, şi cerul, şi chiar gândurile oamenilor. Toate încercau să alcătuiască o imagine. Iar eu pot să-mi simt locul în ea, aşa cum nu am putut până acum.(…) Ca şi cum, atunci când m-am deschis tuturor percepţiilor, lucrurile şi-au creat propria concentrare.”

ţi s-a părut vreodată că o existenţă normală tinde spre…banalitate? Ai crezut că poate eşti născut pentru ceva mai mult decât un trai liniştit şi plictisitor? Atunci te invit ca, alături de Katsa şi prietenii ei (foarte puţin numeroşi de altfel), să descoperi că a fi diferit, “înzestrat”, este o mare povară, şi că oamenii deosebiţi sfârşesc prin a fi exploataţi de cei vicleni. Cu personaje de excepţie, “Darul” va reprezenta o lectură de calitate, ce-ţi va oferi dinamism, emoţie, dramă şi tandreţe, extrem de bine dozate.

Nu vei avea nici măcar un motiv să nu iubeşti spiritul luptător al Katsei, şi mintea ta o va suprapune în permanenţă peste imaginea eroinei din “Jocurile Foamei”, astfel că satisfacţia cititorului ce a savurat aventurile lui Katniss Everdeen va fi nesperată. Chiar şi Po va putea fi comparat cu Peeta, iar legătura dintre cei doi protagonişti principali ai unui volum, asociată cu celălalt cuplu. Însă comparaţia se sfârşeşte aici, iar “Darul” va rămâne o carte cu un subiect original şi personaje convingătoare.

Poţi citi această carte şi ca pe o alegorie a însingurării “eroului” ca personaj legendar, şi a faptului că, de multe ori, însingurarea poate fi alungată prin acordarea unei şanse celor din jur. Vei înţelege că viaţa oricui poate fi radical schimbată, şi, de ce nu, îmbunătăţită prin iertare. şi nu orice fel de iertare, ci iertarea de sine. Pentru că spiritul unui om “vertical” îl va pedepsi pe acesta dincolo de canoanele societăţii, iar iertarea de sine se instalează mult mai dificil decât cea primită de la cei din jur. Vei iubi această carte şi vei pătrunde în magica lume creată de autoare, singurul regret pe care-l păstrez în permanenţă fiind că, atunci când descopăr ceva din care nu aş mai dori să revin în “normalitate”, vine în cantităţi mici, “trunchiat” şi trebuie să aştept continuarea. (N.S.)

Alyson Noel s-a născut şi a crescut în Orange County. După ce a terminat liceul, s-a mutat în Grecia unde a locuit mai mulţi ani, înainte să se mute în Manhattan, unde s-a angajat ca însoţitoare de zbor şi a scris primul ei roman, „Faking 19”. şi-a cunoscut soţul într-o călătorie la Newport Beach şi după căsătorie s-au mutat înapoi în Orange County. Alyson s-a dedicat în totalitate scrisului şi a scris deja nouă romane.

„O expresie franţuzească, l´heure bleue sau “ora albastră” se referă la ora trăită între lumină şi întuneric. Un timp apreciat pentru calitatea luminii şi totodată timpul când parfumul florilor este cel mai intens.”
Cei ce au aşteptat cu înfrigurare continuarea seriei “Nemuritorii” vor primi această carte ca pe un frumos dar. Atingând toate “punctele cheie” pentru a deveni un succes în rândurile publicului “ţintă”, adică adolescenţii, “Lună Albastră”, ca şi “sora” ei “Evermore”, va trece dincolo de aparenţe, oferindu-ne o lectură plăcută, extrem de satisfăcătoare şi  deloc superficială. Ever şi Damen vor fi în continuare nucleul poveştii, iar încercările prin care trece dragostea lor eternă te vor emoţiona, indigna, înfuria, şi în cele din urmă resemna, pentru că vei înţelege realismul întregii situaţii. Cu alte cuvinte trebuie să lupţi dacă-ţi doreşti ceva cu adevărat, nu? Frământarea copilului rămas fără familie, şi mai ales sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului vor determina acţiunile eroinei noastre, care va avea de făcut alegeri extrem de complicate.
Cititorul va fi fermecat de acea posibilitate de a atinge adevărata magie a schimbării prin luna albastră: “Ideea general acceptată este că a doua lună plină a lunii calendaristice reprezintă o lună albastră. Însă mai există una, o concepţie mult mai ezoterică şi care susţine că adevărata lună albastră apare când există două luni pline, nu neapărat în aceeaşi lună calendaristică, ci în cadrul aceleaşi zodii. Este considerată o zi sfântă, una când legătura între dimensiuni este foarte puternică făcând-o astfel o perioadă ideală pentru meditaţie, rugăciune şi călătorii mistice. Se spune că, dacă valorifici energia lunii albastre din lăheure bleue, atunci tot felul de lucruri magice pot să se petreacă. Singurele limitări, ca întotdeauna, sunt ale tale.” Iar dacă, măcar din când în când, am putea evada cu toţii într-un “happy place” gen Summerland, poate viaţa ar fi mai uşor de digerat.
“Lună Albastră” este exact aşa cum ne-am aşteptat: o carte bună, pe care o poţi citi chiar dacă ai trecut de băncile liceului, o carte foarte bine scrisă, care reuşeşte să capteze şi să transmită emoţiile personajelor, copleşind efectiv cititorul cu ele, o carte plină de magie, o carte ce te îndeamnă să visezi, şi, de ce nu, să crezi că, poate cândva, vei putea gusta şi tu din vraja lunii albastre… (N.S.)

Stephenie Meyer

„Amurg” pune în centru iubirea dintre Edward şi Bella, printr-o poveste abordată într-un mod diferit faţă de poveştile romantice cu vampiri. Cartea reuşeşte să captiveze publicul de toate vârstele datorită stilului unic prin care este scrisă. Un stil caracterizat prin simplitate, flunenţă, empatie şi descrieri ce teleportează cititorul în ţinutul mlăştinos din oraşul Forks. Este atât de captivant încât aproape că se simt mirosurile zonei sau stropii de ploaie de pe acoperiş.

Naraţiunea se desfăşoară la persoana întâi, din perspectiva Bellei, iar povestea îi învăluie pe Edward şi familia sa într-o enigmă ce va fi rezolvată treptat pe parcursul romanului. Bella este atât personaj martor, cât şi personaj principal, contruită printr-o combinaţie realistă de timiditate, autoironie şi sarcasm.

Pentru melancolici, pasionaţii de poveşti cu vampiri, sau iubitorii de romane de dragoste, aceasta este o carte ideală. Descrisa ca „o poveste cu vampiri pentru cei care nu agreează poveştile cu vampiri”, cartea poate cuceri publicul de orice fel.

Cei doi eroi se luptă intr-un mod emoţionant şi captivant,  ca să demonstreze că iubirea lornu este imposibilă. Sunt evidenţiate lupta pentru dragoste şi lupta pentru a supravieţui într-o altă lume. Viziunea asupra acestei iubiri este proaspătă, adolescentină şi profoundă. Deşi cartea este stufoasă (bogata in pagini), este atât de captivantă încât poate fi lăsată din mână doar după sfârşit.

Neonilia STAN

“Pentru prima dată, pricepea înţelesul simplu al cuvântului regal. Îi veni în minte un alt cuvânt, nefamiliar, dar perfect adecvat. Era cuvântul fermecător. I se părea că o parte din frumuseţea lui se afla dincolo de aparenţe. Părea uimitor de inteligent şi de curios, deşi foarte stăpân pe sine, toate acestea în acelaşi timp. Din altă lume, totuşi perfect normal. Mai grandios decât uman, şi totuşi uman.”
Am ales această carte mai ales pentru autoare. Întotdeauna mă surprinde cum un autor cu adevărat bun reuşeşte să schimbe cu graţie registrul şi poate aborda teme extrem de diferite cu aceeaşi genialitate. “Mumia” reprezintă un exemplu al felului desăvârşit de a stăpâni arta literară a lui Anne Rice. Vei fi surprins cum, dintr-un subiect, pe care poate nu mulţi l-ar fi abordat considerându-l “fumat”, autoarea reuşeşte să croiască o atmosferă tensionată, incitantă, exotică, erotică, toate acestea în decursul unui fir narativ foarte bine închegat. Vei fi captivat de poveştile arheologice, vei fi sedus de decorul “egipteano-londonez”, de imaginile care se succed cu repeziciunea diapozitivelor. Vei fi iremediabil învăluit în vraja personajelor şi înlănţuit în poveştile lor de viaţă, iar această nemurire la care visează omenirea dintotdeauna, capătă cu totul alte valenţe. Un erotism de un bun gust rar va contribui de asemenea la savoarea deosebită a acestei cărţi, care va ridica trăirile şi sentimentele umane pe o treaptă superioară şi ne va oferi şi o lecţie de viaţă. Vom asista la poveşti de dragoste ce se împletesc, se despart, se reunesc, iar în final vom înţelege că “A iubi şi a urî cu atâta înverşunare, aceasta era însăşi esenţa vieţii.”
“Mumia” este o carte frumoasă, o carte captivantă, o carte care te va ţine în suspans, te va emoţiona, te va incita, îţi va purta paşii în locuri pline de istorie, îţi va prezenta personaje legendare şi măreţe şi îţi va glorifica umanitatea.

În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot.

Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De asemenea, Stephen King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze poveşirile sale pentru suma simbolică de un dolar.

„Carrie” este un roman care iniţial a fost acceptat doar de coşul de gunoi, respins de numeroase edituri iar posibilitatea de a se afla în mâinile cititorilor este datorită soţiei scriitorului care a recuperat materialul, neîndoindu-se de talentul lui, l-a convins să îl modifice şi să-l extindă. Iniţial „Carrie” a pornit de la o povestire de trei pagini. Este un caz tipic în problema de publicare, câte alte romane bune şi radicale au intâmpinat această barieră din partea editurilor? dar în cazul lui Stephen King rezultatul a fost unul de excepţie atât pentru edituri, dar mai ales pentru cititori. După cum primul său editor a declarat despre carte: „Carrie a fost primul roman al unui scriitor avea să transforme cele mai atroce coşmaruri ale cititorilor în visuri de aur pentru editorii săi’’, astfel ajungând unul din cei mai de seamă autori din America, cu numeroase romane şi povestiri.

Apocalipsa lui este una dintre cărţile din top 5 personal, apoi este Shining, Turnul Intunecat, fiecare având o idee de ansamblu precisă ca un mozaic arab. Când a ajuns în cele din urmă în fotoliul de lectură, un şoc. Regele a reuşit pentru prima oară să cântărească atent ingredientele unei reţete, ce mulţi pasionaţi ai scrisului nu calibrează corect pentru a obţine o gustare apetisantă. Cu o reuşită pe deplin recunoscută, a scos din cuptorul creativităţii o construcţie literară remarcabilă prin conţinut, inteligentă, intriga bizară şi ceva ce reflectă o societate. Un autor bun îndeplineşte două lucruri, în primul rând ideea lui inovatoare şi în ultimul rând modul cum spune acea idee în scris, traducerea ei în cuvinte. O drama porneşte din lipsă sau pierdere, în acelaşi fel este construit şi romanul-nuvelă „Carrie”, îţi aminteşte de o tragedie greca, personajul „Carrie” ajungând un arhetip pentru fiinţa umana izolată în ea şi faţă de exteriorul ostil. Nicând prin aşa puţine pagini nu au fost spuse aşa de multe. Carrieta White, pe numele complet, o adolescentă ce nu poate fi invidiată de nimeni, retrasă şi introvertită din fire, cu o copilărie ce s-ar putea insera cu uşurinţă în Purgatoriul lui Dante, îndură răutăţile cu iz de persecuţie a colegilor de clasă. Pentru ea şcoala devine o sala cu multe camere, fiecare o tortură cu orar fix, din care nu poate scapa. Dacă nu este deja suficient, este şi victima mamei sale fanatice, o femeie cu simţul violenţei mai dezvoltat decât simţirea maternă. O data cu umilinţa la apogeu şi pierderea în izolare, în carcera adâncă a ei descoperă o moştenire de familie ce o va metamorfoza într-o furie a modernităţii. Moştenirea sub forma telekineziei o va ajuta să obţină satisfacţie de pe urma răzbunării asupra celor care au umilit-o şi maltratat-o, vor fi aruncaţi, zdrobiţi şi incendiaţi. În final este o carte ce vă va ocupa mâinile şi ochii pentru puţin timp, dar mintea pentru o durată lungă. (N.S.)

Iniţial, Yrsa Sigurdardottir a profesat ingineria la Reykjavik. Destinul ei a luat o turnură diferită în momentul în care a început să scrie cărţi pentru copii, care s-au bucurat de succes de public şi au fost recompensate cu premii importante. A urmat însă un nou pas: literatura poliţistă. Seria al cărei personaj principal este avocata Thora Gudmundsdottir a făcut-o celebră pe Yrsa în lumea întreagă. Este publicată în zeci de ţări şi face parte din plutonul numărul 1 al autorilor scandinavi care au transformat în ultimii ani literatura poliţistă nordică într-un trend, un brand, o putere.

O lectură care-ţi dă fiori – romanul Yrsei Sigurdardottir are toate ingredientele necesare: o intrigă inedită, personaje realiste şi mult umor negru. – Metro Crime Books of the Year

„O Islandă rece şi aspră, în care pericolul erupţiilor vulcanice ameninţă permanent, oamenii s-au obişnuit să accepte capriciile naturii, iar casele adormite sub lava pietrificata păstrează dovezile unor crime atroce.

Thora s-a holbat la duşumea, dar n-a văzut nimic care ar fi putut să-l înspăimânte aşa de tare pe Markus. A zărit doar trei movile de praf, pe deasupra cărora şi-a plimbat lanterna. I-a luat un timp până şi-a dat seama ce se află în faţa ochilor ei…
- Doamne, Dumnezeule! a zis ea.
A plimbat lanterna rând pe rând pe deasupra celor trei chipuri. Obraji supţi, orbite goale şi guri cascate; totul i-a amintit de fotografiile cu mumii pe care le văzuse odată pe Naţional Geographic.
- Cine sunt oamenii ăştia?
- Habar n-am, a zis Markus, la fel de şocat ca ea.
S-a întâmplat cu adevărat în 1973, în Insulele Westmann: o erupţie vulcanică a îngropat sub lavă cea mai mare parte a unei aşezări omeneşti.
2007: Acum, locul este supranumit Pompeiul Nordului şi reprezintă un punct de atracţie pentru turişti. O echipă de arheologi sapă pentru a scoate la lumină casele acoperite de cenuşă şi descoperă într-o pivniţă trei cadavre.”
Markus Magnusson, care era doar un adolescent atunci când vulcanul a erupt, este acuzat de crimă. {ncercând să-l apere, avocata Thora Gudmundsdottir constată că locuitorii insulei sunt ciudat de rezervaţi în a-i oferi sprijinul. Cazul se complică atunci când apare o nouă victimă, iubita din adolescenţa lui Markus… Cartea Yrsei Sigurdardottir poate rivaliza cu cele mai bune romane poliţiste din întreaga lume. — Times Literary Supplement.

De asemenea este o  poveste care te ţine captiv… Sigurdardottir descrie insula invadată de lavă fierbinte la fel de plastic cum a descris iernile umede şi întunecate ale Islandei din celelalte romane ale sale.
Neonilia STAN

Anna Carey

Eve este o elevă model într-o şcoală, care se dovedeşte a fi cu totul altceva decât pare la prima vedere.

Regulile, disciplina, inducerea repulsiei faţă de sexul masculin şi obsesivele vitamine luate la intervale de timp regulate ascund o realitate crudă: la absolvire, fetele sunt mutate într-un sanatoriu înfiorător şi folosite pentru a da naştere unor copii. În drumul ei disperat spre o libertate incertă, îl întâlneşte pe Caleb, care îi redă încrederea în bărbaţi şi în bunătatea umană. Eve, protagonista în vârstă de optsprezece ani a romanului, nu s-a aventurat niciodată dincolo de curtea bine păzită a şcolii, unde – alături de alte două sute de fete orfane – i s-a promis o pregătire care să-i asigure un viitor strălucit în Noua Americă, fie ca profesoară, fie ca artistă.

Caleb şi Eve sunt un soi de Adam şi Eva. EL şi EA, Yin şi Yang, se caută, se găsesc şi abia atunci viaţa lor începe să aibă sens. Acţiunea are loc în anul 2032, într-o lume măcinată de o molimă care a dus nu doar la o moarte fizică în masă, ci şi la o moarte a sufletelor. Oamenii sunt cruzi, fiecare luptă pentru propria supravieţuire, iar bunătatea, inocenţa şi vulnerabilitatea nu mai sunt aspecte umane, ci puncte slabe, care te trag în jos. Dar în noaptea de dinaintea absolvirii, Eve afla adevărul şocant despre realul scop al şcolii unde este elevă – şi soarta cumplită care o aşteaptă. Părăsind singurul cămin pe care l-a cunoscut vreodată, Eve pleacă într-o călătorie lungă şi primejdioasă în căutarea unui loc unde să poată supravieţui. Trezită la realitate de o colegă rebelă, pe nume Arden, Eve îşi dă seama că raiul promis după absolvirea şcolii nu ascunde nimic altceva decât minciuni, tortură fizică şi psihică. Este ajutată de o profesoară să evadeze, însă ajunsă în sălbăticie, rămâne singură şi îngrozită. Începe o cursă infernală pentru supravieţuire, alături de Arden, care de asemenea a reuşit să evadeze.Ulterior, îl va întâlni pe Caleb, şi el orfan, care o va proteja, iar relaţia dintre cei doi va deveni din ce în ce mai strânsă. Eve va fi pusă la un moment dat într-o situaţie dureroasă, în care va trebui să aleagă între dragoste şi supravieţuirea ei, în contextul unei lumi secătuite de sentimente… Acesta promite sa o protejeze, dar când soldatii încep sa îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între dragostea adevărată şi propria-i viaţă.

Cartea este impregnată în special de senzaţii tactile, un plus al scrierii. Eve relatează tot ceea ce simte la nivel de epidermă: fiecare atingere capătă o importanţă capitală şi corespunde unei stări intrinseci, care o tulbură de fiecare dată.

Cititorii se vor delecta cu o poveste incitantă despre o dragoste interzisă şi aventuri extraordinare.

James Meek

Jurnalist multipremiat, cunoscut mai ales pentru reportajele sale de razboi, James Meek s-a impus în ultimii ani drept una dintre vocile cele mai originale şi valoroase ale romanului contemporan britanic, cărţile sale fiind traduse în peste douăzeci şi cinci de ţări..

„Începem coborârea” de James Meek este un roman despre dragoste, prietenie şi efortul de a fi sincer într-o lume ale cărei certitudini se clatină (New Statesman)

Romanul „Începem coborârea”, a primit, în 2008, prestigiosul premiu Prince Maurice.

Personajul principal Adam Kellas, un alter ego al autorului, este corespondent în Afganistan la sfârşitul lui 2001. Adam Kellas, reporter şi scriitor, are visul de a scrie un roman extraordinar. Viaţa de jurnalist de război îl ajută să se documenteze. Revista pentru care lucrează se află în Anglia. Kellas pleacă în Afganistan unde mujahedinii se  luptă cu talibanii. Îl vedem cum trăieşte în hoteluri situate în zone primejdioase, cum cutreieră locurile în care bântuie războiul, cum discută cu oamenii locului care de multe ori au poziţii politice oscilante. Povestea de iubire dintre el şi Astrid Walsh, corespondent american, poartă pecetea circumstanţelor extreme în care a luat naştere: este scurtă, intensă şi se sfârşeşte inexplicabil. Impresionantele scene din Afganistan puse în oglindă cu petrecerile din restaurantele selecte din Londra oferă o perspectivă complexa asupra lumii contemporane aflate în criza. Divorţat, singur şi dezamăgit de lumea literară, scriitorul ratat Adam Kellas a ales să fie corespondent de război pentru că nu are nimic de pierdut. Când trupele occidentale intră în Afganistan, el părăseşte Londra şi consemnează confruntările dintre mujahedini şi talibani, dar mai ales tragediile personale ale locuitorilor unei ţări victima a mizelor geopolitice. Viaţa unui reporter de război are limite clare într-o ţară îndepărtată şi străină, iar întâlnirile devin previzibile în micul perimetru sigur al expatilor. Însă Adam nu pare pregătit pentru întalnirea cu Astrid, o tânără ziaristă americană de care se îndrăgosteşte. Misterul acestei femei tăcute îl atrage ca un magnet, făcându-l să descopere aproape cu groază că nu este imun la iubire, şi, totodată, că dragostea, fie şi împărtăşită, nu alungă neaparat singurătatea şi vina.  Întâlnirea cu Astrid marchează o împlinire în viaţa lui Kellas. Fiindcă ea este o femeie frumoasă şi inteligentă şi se potriveşte foarte bine cu el. Dar ea pare apăsată mereu de ceva. Kellas  scrie romanul său care este foarte bine primit de o editură din S.U.A. Este chemat să semneze contractul şi i se anunţă un viitor luminos.
Personajele lui James Meek sunt foarte vii şi surprinzătoare. După ce ele urmează o anumită traiectorie, se întâmplă ceva care aruncă o cu totul altă lumină asupra lor.

„Un roman al vremurilor noastre construit impecabil, iluminat de inteligenţă pe fiecare pagină.“ – Daily Mail

Povestea volumului “Dragostea Florii-de-Bujor” se desfăşoară în China, în secolul al XVII.

Floare-de-Bujor are aproape şaisprezece ani şi, ca toate fetele de vârsta ei, a fost deja promisă în căsătorie de către familie unui bărbat despre care ea nu ştie nimic, nici măcar numele. De ziua ei, tatăl său, un om foarte luminat pentru timpul său, îi oferă ca dar o reprezentaţie după o operă clasică din literatura chineză, “Pavilionul Bujorului”, carte care pare să reflecte soarta tinerei fete. Deşi fetele nemăritate nu au voie să iasă în public, vor vedea reprezentaţia de după un paravan. Acesta este momentul când Floare-de-Bujor se îndrăgosteşte de un tânăr distins şi foarte arătos.”Pavilionul Bujorului” are la bază povestea adevărată a trei femei din secolul al XVII-lea din China, care s-au căsătorit cu acelaşi bărbat, imediat una după cealaltă. Aceste trei femei au scris împreună prima carte, “The Three Wives’ Commentary”, o lucrare de critică literară despre opera “Pavilionul Bujorului”. La acea vreme, femeile din China aveau voie să citească opera, dar nu şi să o vadă dramatizată. În secolul al XVII-lea, China avea cele mai multe scriitoare publicate comparativ cu restul lumii. Lisa See a fost fascinată de această descoperire şi a hotarât să reînvie povestea lor.

,,Dragostea Florii-de-Bujor’’ nu este o simplă scriere despre dragostea unei delicate chinezoaice din clasele superioare ale nobilimii supravieţuitoare dinastiei Ming şi reformate în timpul dinastiei Qing. Este vorba despre o întreagă organizare socială, despre tradiţi şi izolarea femeilor, despre o lume pe care va trebui să o descoperi fără prejudecăţi, ca să o poţi înţelege. Autoarea va reuşi să te introducă în miezul evenimentelor, iar cititorul, în urma lecturii, va încerca foarte multe sentimente, începând cu revoltă, trecând prin interes şi fascinaţie, şi terminând cu respectul şi admiraţia profundă în faţa vieţii protagoniştilor cărţii. Toată acţiunea se va desfăşura în jurul unei scrieri, “Pavilionul Bujorilor”, care, pentru tinerele educate din epocă, va deveni o lectură ce va înflăcăra imaginaţia şi sufletul avid de libertatea de a-şi alege propriul destin. Cititorul va observa că problemele moderne ale anorexiei, văzută ca unic mod de control asupra propriei vieţi într-o lume în care destinul femeilor era organizat de către alţii încă de la naşterea ei, erau la fel de reale şi de teribile ca şi în prezent. Bărbaţii şi femeile erau despărţiţi tranşant prin elementele ce le guvernau viaţa, “qing” pentru partea feminină, reprezentată de sentiment, pasiune, dragoste şi “li” pentru partea masculină, reprezentată de raţiunea rece şi emoţiile stăpânite. şi totuşi se va înţelege că linia de demarcaţie nu este chiar atât de fină, iar aceste diferenţe nu le vor fi găsite atât de bine definite, fiind vorba de percepţie de fapt:” Atâtea greşeli. Atâtea erori. Asemenea tragedie născută din ele. Astfel personaje ca Ren  vor încânta atât sufletul cât şi lectura. şi pentru că atunci “Când oamenii trăiesc iubesc. După ce mor, iubesc în continuare. Dacă dragostea lor se sfârşeşte odată cu moartea, atunci nu e dragoste adevărată.” planul real se va conjuga cu cel alternativ, al spiritelor, respectând şi ilustrând magistral obiceiurile epocii, obiceiuri ce s-au păstrat în mare parte.

Este o carte minunată ce-i va deschide cititorului alte orizonturi, ce-i va permite o privire pe furiş în spatele uşilor închise şi a pavilioanelor unde erau închise soţiile şi fiicele delicate ca nişte păpuşi de porţelan, o privire de ansamblu şi asupra frământărilor epocii, iar faptul că personajele sunt reale şi “Comentariile celor trei soţii” (1694) asupra “Pavilionului Bujorilor” (1598) există, nu fac decât să te incite şi să te invite şi mai mult la lectură.

Neonilia STAN

Ei bine, în toamna lui 1938, în regimul de dictatură regală impus de Carol al II-lea, autorul Itinerariului spiritual, adevărat manifest al ge­ne­raţiei ‘27, omul idolatrizat şi hulit, devenit model intangibil pentru unii şi oaie neagră pentru oficialitate, era închis în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, pentru strânsa lui colaborare cu Nae Ionescu – pe atunci, rival de temut al camarilei regale şi mentor, oarecum, al tineretului legionar – şi pentru refuzul de a se desolidariza în scris de spiritul Gărzii de Fier.

Cartea „Nuntă în cer ” scrisă de Mircea Eliade, este un roman de dragoste în care autorul surprinde imposibilitatea comunicării într-un cuplu, un roman în care îndrăgostiţii au perspective cu totul diferite asupra vieţii, aceştia nereuşind să se înţeleagă unul pe celălalt. Cartea prezintă de altfel încercarea disperată a fiecărui individ de a-şi găsi împlinirea sufletească prin intermediul femeii.

Romanul abordează fragmente din viaţa a două cupluri a căror destin este unul cam nefast. Andrei Mavrodin o cunoaşte pe Ileana prin intermediul unei cunoştinţe pe care cei doi o aveau în comun, producându-se o dragoste la prima vedere. Monotonia se instalează rapid în viaţa de cuplu a celor doi, problema cea mai grea instalându-se în momentul în care Ileana rămâne însărcinată, însă Andrei nu prea doreşte acest copil. Ileana se refugiază din viaţa lui Mavrodin, odată cu avortul copilului lor.

Cel de-al doilea cuplu, Barbu Hasnas şi Lena, este de asemenea un cuplu tensionat. Şi de această dată, motivul producerii rupturii este tot un copil, însă Hasnas vedea în acest copil o cale prin care relaţia sa cu Lena s-ar fi remediat deoarece aceasta cam decăzuse.

Partea interesantă vine în momentul în care, cititorul, realizează spre sfârşitul romanului, faptul ca cei doi, Mavrodin şi Hasnas, au iubit aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia.

Romanul „Nuntă în cer” nu poate fi considerat o adevărată capodoperă, însă este unul apreciat, deoarece este o carte în care se regăsesc cei care au fost răniţi în dragoste, o carte care oferă oarecum puţină alinare şi te învaţă într-un fel sau altul să accepţi raţional o despărţire, adunând în urma acesteia o serie de experienţe care să îţi ofere o altă perspectivă asupra unei relaţii asupra ta.

Neonilia STAN

„Urzeala păcatului” de Phil Rickman  este un thriller poliţist, presărat cu elemente supranaturale, ce face parte din seria aventurilor consultantei salvatoare Merrily Watkins. Această carte ne face cunoştinţă cu dedesubturile pline de tensiune ale caselor bântuite şi vânătorilor de fantome. Protagonista noastră nu a mai avut o vacanţă de ani buni, fumează mult prea mult, are o migrenă îngrozitoare, care pare să nu mai dispară iar fiica sa, Jane, are mult prea mult timp liber de când prietenul ei a plecat la Universitate. Singurul lucru care pare să meargă cum trebuie în viaţa lui Merrily este relaţia cu prietenul ei, Lol, căruia a început să îi surâdă succesul după cel de-al doilea album al său care s-a vândut destul de bine. Povestea se dezvoltă în jurul reşedinţei Master, din apropierea graniţei cu |ara Galilor, o clădire medievală, din ce în ce mai măcinată de trecerea anilor. Însă acum casa şi împrejurimile sale i-au fost vândute ducelui de Cornwall, care plănuieşte să restaureze totul.

Problemele apar atunci când Merrily Watkins, angajată de episcopul din Hereford să investigheze locul, descoperă existenţa unor legături  extrem de vechi  între casă şi biserica din apropiere, clădită de Cavalerii Templieri, ale căror spirite încă mai bântuie Garway Hill. De ce toate hanurile din zonă poartă denumiri astrologice? Ce vrajbă de nepătruns desparte două familii din partea locului? şi ce anume s-a petrecut aici în vechime, dacă l-a gonit până şi pe marele M. R. James, celebrul scriitor de poveşti cu fantome? În clipa când Merrily află că ea şi fiica ei, Jane, sunt supravegheate de poliţie, aproape că renunţă la întregul caz. Însă o moarte subită încurcă din nou iţele şi Merrily se întoarce la Garway, hotărâtă să descâlcească firele îmbibate de frică şi ură ale istoriei.

Originală, rafinată şi cât se poate de contemporană, seria romanelor de suspans ale lui Rickman este una dintre cele mai bune care s-au scris vreodată.

Neonilia STAN

A jucat în filme precum Shadowlands alături de Anthony Hopkins şi Tomorrow Never Dies, cu Pierce Brosnan. Ca scenarist de televiziune, a realizat scenariile pentru Little Lord Fauntleroy (câştigător al unui Premiu Internaţional Emmy în 1995) şi Print şi cerşetor (nominalizat pentru premiul BAFTA, 1997), la care a fost şi producător.

Scenariul său de debut a fost Gosford Park, regizat de Robert Altman, recompensat cu numeroase premii, cel mai important fiind Premiul Oscar pentru „Cel mai bun scenariu”.

Julian Fellowes a lucrat de asemenea la Bâlciul deşertăciunilor, cu Reese Witherspoon în rolul principal, şi a debutat ca regizor cu propria sa versiune a romanului lui Nigel Balkin A Way Through the Wood (cu Emily Watson, Rupert Everett si Tom Wilkinson).

Ca romancier a semnat pe parcursul anilor ’70 mai multe romane de dragoste sub pseudonimul Rebecca Greville. A debutat sub propriul nume cu Snobii (2004), după care a publicat în 2008 Past Imperfect.

„Snobii” de Julian Fellowes este prima carte pe care o semnează cu numele său real, restul romanelor publicate fiind semnate sub un pseudonim. Romanul este o satiră la adresa sistemului britanic, peronajele făcând parte din aristocraţia britanică ale zilelor noastre. Edith Lavery, eroina romanului, aparţinând burghezie de înaltă clasă. Aceasta este prezentată contelui Charles Broughton de către nişte prieteni. Contele având o avere impresionantă Edith se hotărăşte să-l cucerească. În ciuda cometariilor rudelor şi a prietenilor lui Charles, cei doi se căsătoresc dar Edith se plictiseşte repede şi fuge în lume cu un artist.

„Snobii” este o poveste care ar face cinste unei Jane Austen contemporane, amintind şi de scrierile lui Anthony Trollope sau P.G. Wodehouse.

Edith Lavery, atrăgătoarea fiică a unui contabil destul de înstărit, îşi câştiga existenţa ca secretară la o elegantă agenţie imobiliară din Chelsea. |inând să urce pe scara socială, intră în casa familiei Broughton ca o vizitatoare oarecare şi face cunoştinţă cu Charles, conte Broughton şi moştenitor al marchizei de Uckfield, care administrează proprietăţile familiei din East Sussex şi Norfolk. Potrivit rubricilor de scandal din ziare, Charles ar fi un aristocrat foarte dorit ca soţ…

În acest roman se urmăreşte povestea unui singur personaj, Edith – întruchiparea snobismului. Totul este privit din exterior, prin ochii prietenului cel mai bun al lui Edith, motiv pentru care se evidenţiază în primul rând felul în care sunt privite acest gen de persoane de către ceilalţi şi mai puţin ceea ce simt sau ce gândesc ele cu adevarat. Tot ceea ce face Edith ne este redat prin prisma înţelegii prietenului ei, actor la început de drum, ce priveşte întreaga poveste cu ochi critic şi uşor sarcasm.

Cititorul poate trage propriile concluzii asistând la discuţiile personajelor sau poate alege să se lase influenţat de perspectiva naratorului-personaj evidenţiată în cadrul naraţiunii. Accepţiunea cuvântului snob este mai mult aceea de imitarea a unui stil de viaţă decât a unor opinii sau a modei. Subiectul cărţii devine astfel ascensiunea pe scară socială. Apartenenţa la clasa nobilimii permite accesul la diferite evenimente organizate în cercul lor restrâns cum ar fi balurile şi petrecerile specifice vremii.

Edith facea parte din categoria de mijloc, iar mama ei, conştientă de acest lucru, a încercat să o facă să realizeze de mică situaţia lor materială. Astfel, personajul nostru a înţeles că ascensiunea pe scară socială nu putea fi obţinută decât prin căsătorie. Deşi faţă de mama ei nu recunoaşte acest lucru, Edith ţine cont de principiile şi conceptele mamei şi se străduieşte să obţină ceea ce vrea.

După îndelungate eforturi, Edith obţine ceea ce îşi doreşte numai pentru a realiza că lucrurile nu sunt aşa cum credea ea. Într-un moment de plictiseală, dă cu piciorul realizării ei. Opt luni mai târziu înţelege că plictiseala se producea din cauza caracterului ei nestatornic şi nu alegerii pe care o făcea şi încearcă să revină la alegerea iniţială.

Concuzia pe care o trage naratorul este aceea că motivul pentru care Edith se întoarce la prima alegere este aceea că se simţea lipsită de importanţă: „Nu-l voia pe Charles înapoi pentru virtutile lui şi nici măcar din cauza secretului ei. O făcea pentru sentimentul de importanţă asigurată care acum îi lipsea şi de care, chiar dacă nu o recunoştea, avea nevoie mai mult ca niciodată.”

Edith a realizat cât de important era ceea ce avea numai atunci când a pierdut acel lucru, iar alegerea ei a fost făcută pe criteriul fericirii. Va fi prea târziu pentru Edith să se întoarcă? Deşi prezentată ca un personaj extrem de inteligent, Edith nu încearcă nicio clipă să-şi stabilească propriile principii, probabil această trăsătură fiind specifică perioadei prezentate.

Neonilia STAN

Portretul scriitorului norvegian, deşi înnobilat cu Nobelul pentru Literatură, obţinut în 1920, e umbrit de filonazismul făţiş de care a dat dovadă în perioada în care Norvegia era ocupată de trupele germane. Admiraţia lui Hamsun pentru ideologia extremei drepte l-a făcut pe norvegian să-i ofere în dar ministrului propagandei naziste medalia primită odată cu Premiul Nobel. Romane precum Pan, Foamea sau Victoria au avut parte de tiraje uriaşe în Germania hitleristă, unde Hamsun era văzut drept promotorul spiritului arian. După ce Fuhrerul s-a sinucis, Hamsun a compus un necrolog elogios, în care Hitler apărea drept unul dintre marii războinici ai omenirii.

Deşi după încheierea războiului i s-au deschis procese pentru colaboraţionism şi a fost ostracizat de o bună parte din elita intelectualităţii din Europa, Hamsun a avut parte şi de judecăţi mai nuanţate din partea celor care au reuşit să facă distincţia dintre valoarea lui de scriitor şi comportamentul politic. Isaac Bashevis Singer, el însuşi laureat al Premiului Nobel, a recunoscut influenţa lui Hamsun şi i-a şi tradus câteva dintre cărţi. Critica socială, nevrozele citadine, elogiul elitismului, care se traduce şi prin scriitura preţioasă pe care a practicat-o Hamsun, sunt doar câteva dintre semnele particulare ale romanelor lui.

Personajul central al romanului este un scriitor încă tânăr, aflat în pragul disperării, lipsit de orice fel de resurse pentru a se întreţine

Inspirat de experienţe trăite de autor însuşi, romanul lui Knut Hamsun stă sub semnul foamei şi al nebuniei iminente. Elementele autobiografice se împletesc discret cu ficţiunea, conferind naraţiunii veridice accente contemporane.

Personajul central şi singurul, în fapt, al romanului este un scriitor încă tânăr, aflat în pragul disperării, lipsit de orice fel de resurse pentru a se întreţine. Sărac lipit, vagabondul lui Hamsun trăieşte de pe o zi pe alta numai şi numai datorită hazardului. Om inteligent de altfel, singura lui armă este scrisul, pe care îl şi foloseşte uneori, punându-l în slujba unui ziar, al cărui director, „Comandorul”, îl răsplăteşte cu mărinimie pentru munca depusă.

Incapabil să rămână sub un acoperiş mai mult de câteva săptămâni, el hoinăreşte pe străzile din Christiania, în căutare de hrană: ,,Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă am găsit o aşchie de lemn şi am început s-o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva?’’ Senzaţia acută de foame nu dispare totuşi şi singura scăpare ar fi redactarea unui material pentru ziar. Inspiraţia însă nu ţine cont de factorii fiziologici imperioşi şi apare doar rareori, furnizându-i, în acelaşi timp, idei, ca de exemplu, năstruşnicul articol despre cunoaşterea filosofică, care nu ar putea nicidecum să-i potolească focul din pântece.

„Scăparea”, alinarea lui şi-o găseşte în propriile cuvinte. Fie că se ceartă sau se încurajează, monologurile lui interioare au fost considerate precursoare ale celor întâlnite mai târziu în proza unui Franz Kafka, de exemplu. Extravaganţa logicii sale e cu atât mai impresionantă cu cât îşi realizează scăpările, în faţa cărora se predă în mod conştient: ,,}i gândurile încep din nou să-mi rătăcească. Îmi dădeam tot timpul seama că vorbeam fără şir şi nu rosteam nici un cuvânt pe care să nu-l aud şi să nu-l înţeleg. Mi-am zis: iarăşi vorbeşti fără noimă! Dar nu aveam încotro. Era ca şi când aş fi fost treaz, dar aş fi vorbit în somn. Capul îmi era uşor, nu mă durea, absolut degajat, şi gândurile nu-mi erau deloc confuze. Am luat-o iarăşi razna şi nu am mai opus nici o împotrivire.’’

Posedând o imaginaţie debordantă, hoinarul înfometat îşi construieşte, ca un copil trist, poveşti pline de magie şi glorie, în care povestea de iubire, după care tânjeşte şi de care este inconştient, ocupă un loc primordial. Realitatea face ca în calea lui să iasă o femeie, dar care se dovedeşte a fi o replică inferioară celei plăsmuite de fantezia lui. În general, oamenii care se întâmplă să se găsească pe acelaşi drum cu el sunt reci şi absorbiţi de propriile lor probleme. Neataşat de nimeni şi nimic, romanticului rătăcitor i-ar prinde bine o schimbare. Pe care un om în situaţia lui nu va pregeta să o îmbrăţişeze şi îşi va asuma riscuri. Indiferent unde acestea îl vor purta.

Neonilia STAN

Mihaela Rădulescu

„Nu e un test psihologic, nu e o carte de citit pagină cu pagină, ca un roman, cu nerăbdarea de a ajunge la final. O poţi deschide zilnic, la întâmplare, poposind, ca pe o bancă în parc, la fiecare întrebare inedită, la fiecare întrebare pe care nu ţi-a pus-o nimeni, niciodată, respirând aerul curat al sincerităţii. Cine îşi răspunde onest şi abrupt lui însuşi este cel mai câştigat… Nu ştiu cât de pregătiţi suntem să auzim răspunsurile limpezi ale altora, dar ştiu cât de stăruitoare poate fi uneori o întrebare şi cât de multe schimbări poate provoca un răspuns.“ (Mihaela Rădulescu)

Această carte conţine 425 de întrebări pe baza cărora poţi să meditezi asupra lumii, asupra iubirii şi mai ales asupra ta.

Pornind de la convingerea că „semnul întrebării este semnul evoluţiei”, noul proiect editorial este o invitaţie la autocunoaştere, autoarea punând la dispoziţia cititorilor peste 400 de „motive” de autoreflecţie. O carte interactivă, iniţiată de autoare, dar a cărei lectură poate avea tot atâtea „chei” pe cât  este de variat numărul cititorilor: sub fiecare dintre cele 425 de întrebari din volum există spaţiu pentru formularea răspunsurilor de către cititori. Un proiect editorial care, în final, se transformă într-unul personal.

„Când am vrut să devin scriitor, nu mi-a dat prin cap să scriu despre mine, mai ales după ce am fost atât de mult timp (şi în atâtea chipuri în care atât de rar mă regăsesc)… Mihaela Rădulescu. Am vrut pur şi simplu să născocesc poveşti, să deschid subiecte banale, dar să le dau stralucirea din ochii cititorului care se regăseşte în ele. Nu m-am dus nici la capătul lumii, nici la marginea înţelesurilor pentru a scrie, ci am preferat calea simplităţii. Îmi place să scriu despre iubire, pentru că e tema oricărui suflet frumos. Îmi place să pun în încurcătură cititorul cu apucăturile îndrăzneţe ale personajelor mele, pentru că astfel îl fac să viseze. Cred enorm în capacitatea de a visa, mai ales când viaţa încă nu ţi-a dat tot ce i-ai cerut. Lumea despre care scriu este lumea în care mă simt cea mai libera fiinţă şi primesc în ea pe oricine are fiori de arcuit şi dorinţe de încărcat.” (Mihaela Rădulescu)

Un roman amuzant şi tandru despre primele iubiri, prietenie şi visuri, Hoţul de umbre spune povestea unui băiat care are un dar special: el poate fura umbrele oamenilor, iar umbrele îi încredinţează secretele lor. Aceste reflecţii întunecate vin şi pleacă, dezvăluind părţile ascunse ale persoanelor cărora aparţin.

Pe măsură ce băiatul creşte, el învaţă să folosească această abilitate, ajutându-l să navigheze prin rivalităţile din şcoală, prima lui dragoste şi prieteniile din timpul studenţiei la medicină. El îşi dă seama că nu este prea târziu să dea viaţă aspiraţiilor sale din copilărie.

Hoţul de umbre este cel de-al unsprezecelea roman al lui Marc Levy şi publicat în Franţa în 2010

Te-ai trezit vreodată în faţa biroului privind pe geam, crezând că ceea ce trăieşti acum, deşi are un anume sens, e de-a dreptul plictisitor şi cumva te dezgustă?

Şi parcă, de fiecare dată, eşti tentat în acel moment să te ridici din viaţa ta, măcar temporar dacă nu pentru totdeauna. Dar în cartea lui Marc Lévy e tocmai de-a-ndoaselea. Aici vieţile se despart de oameni, ca nişte obişnuite umbre. Ai putea începe de orice pagină şi fără îndoială ai păşi liniştit pe o oarecare uşă. Înfiorător e sentimentul că în orice moment uşa se va trânti zgomotos în urma ta şi ai rămâne împietrit în mijlocul unui univers alb poluat de o lumină absolut cerească iar în spatele tău nu s-ar mai întinde nici măcar o umbră. Cum ar fi o teroare de lumină şi nu de întuneric? „Hoţul de umbre”, de altfel, e un inocent băiat de aproape 8 ani, căruia i-a „fost întotdeauna teamă de noapte, teamă de formele care se insinuau în umbrele serii”, dar care e surprins de povara furtului de umbre şi de responsabilitatea poveştilor care acestea le aduc odată cu ele. Prima sa victimă, o răpire inconştientă, e Yves, paznicul şcolii frecventate de „hoţ”. Un profesionist n-ar fi făcut niciodată asta, dar precum protagonistul nostru e un adevarat începător îşi destăinuie isprava relatându-i victimei secretele împărtăşite de umbra sa. Urmează Marquès, anti-eroul nostru clasic, iar numărul victimelor creşte.

Romanul e structurat din două părţi esenţiale. Prima, e o relatare intimă şi tumultoasă a copilăriei eroului nostru, un elev nu chiar studios al clasei a 6-a C, un puşti fără prieteni şi vise ce e abandonat de tatăl său care fugise după altă femeie, întâmplare din care el „aflase despre infidelitate mai mult decât tot ce putuse auzi în serialele pe care le vedea mama la telivizor”. Poate fi numit cu adevărat erou după ce îl salvează pe Yves din incediu (din pricina umbrei acestuia care striga după ajutor) şi înfiripă acestuia o scrisoare mamă-fiu; după ce se împrieteneşte cu Luc, fiul patiserului, un alt singuratic al curţii şcolii; după ce candidează pentru şefia clasei şi câştiga câţiva ani la rând. Dar, fără îndoială, momentul perforant al primei părţi este întâlnirea cu Cléa, o fată aparent surdo-mută, încântătoare, a cărei râs e „un cântec de violoncel”, a cărei dibăcie de a mânui zmeul în „S”-uri şi „8”-uri perfecte e de-a dreptul impresionantă. Ea îi aduce primul sărut, ea e prima cunoscătoare a secretului, ea îi oferă prima dezamăgire, ea îi fură gândurile.

A doua parte porneşte cu un salt temporal şi spaţial. Acum a împlinit 20 de ani, acum e student la medicină şi ţine gărzi la Pediatrie şi Urgenţe; locuieşte într-o mansardă foarte aproape de facultate, departe de oraşul natal; doarme singur deşi urăşte singurătatea; n-are prieteni, programul nu-i permite asta; flirtează cu o colegă de an, Sophie, şi asta doar din pricina mulţumirii cu monotonia. Pare obişnuitul om şters dar împlinit. şi totuşi, momentul în care sănătatea unui baieţel de la Pediatrie e pusă în pericol se dovedeşte a fi critic în decizia lui de a-şi mai folosi talentele unui cleptoman de umbre. Se dovedeşte din nou salvator în situaţia băieţelului fără poftă de mâncare, apoi schimbând şi viaţa prietenului său Luc, la cererea umbrei acestuia, convingându-i tatăl să-i acorde o şansă la o educaţie în medicină. „Vremurile s-au schimbat, chiar dacă oamenii continuă să aibă nevoie de pâine”. şi el continuă o viaţă ce pare obişnuită până în momentul reîntoarcerii în locul unde o întâlnise pe Cléa.

Neonilia STAN

Cărţile lui au fost traduse în 67 de limbi şi publicate în peste 150 de ţări

Cărţile lui Paulo Coelho, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50 de limbi, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO în cadrul prograrnului Convergenţe spirituale şi dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase şi importante premii, medalii şi ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor şi bătrânilor din păturile defavorizate ale societăţii braziliene.

Penultimul roman al lui Paulo Coelho, adus de la puţin timp după apariţia sa în occident, începe cu o frază surprinzătoare – „A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria”. Într-o lume ideală, o asemenea alăturare de cuvinte, nu ar fi fost deloc neobişnuită. Dacă oricine are dreptul la o poveste, de ce nu şi o prostituată?  Şi tocmai aceea o să considerăm de acum înainte „11 minute” o poveste, un basm modern.

Prezentată chiar şi de Coelho ca o carte care tratează un subiect „delicat, izbitor, şocant”, acest roman nu este foarte departe de stilul care l-a consacrat pe autorul brazilian. O avem pe Maria, o tânără simplă dintr-un sat brazilian care descoperind lumea şi descoperindu-se pe sine ajunge la concluzia că dragostea este un lucru cumplit. Printr-un joc al sorţii, ea ajunge din Rio de Janeiro la Geneva unde destinul i se schimbă – ajungând de la visele de faimă şi bogăţie la prostituţie.

Dar aici se opreşte acel film dur şi înfiorător pe care-l întâlnim în atâtea reportaje şi articole – despre fetele ajunse fără voia lor prostituate pe meleaguri străine. Şi asta deoarece Maria alege într-un fel sau altul această meserie şi ajunge să o practice în inima Elveţiei, într-unul dintre localurile „serioase” din Geneva. Aşa cum o spune şi Coelho – „Elveţia era poate cea mai bună ţară din lume ca să lucrezi ca prostituată”, ba chiar – „era o profesie ca oricare alta”.

Trăindu-şi viaţa Maria ajunge să-i cunoască pe bărbaţi şi începe să se cunoască şi pe ea. Iar destinul îi este schimbat numai când face cunoştinţă cu un tânăr pictor. Acesta este cel care-i descoperă lumina personală, într-o cafenea aflată lângă vechiul drum de pelerinaj care duce la Compostela.

Întâlnirea cu pictorul o va arunca pe Maria într-o luptă greu de câştigat – între vise şi planuri, între ceva la ce tânjeşte şi ceva ce şi-a plănuit să aibă. Astfel va trebui să-şi înfrunte demonii personali şi pe aceia ai lui Ralf. Iar toate acestea, în lumea imperfectă în care trăim, cu umbrele şi lumina ei, lume în care suntem datori să ne căutam povestea noastră, să învăţăm să ne cunoaştem, să ne urmărim fericirea, aşa cum încearcă şi Maria…

Un regal pentru cei care l-au îndrăgit pe Coelho, o carte surprinzătoare pentru cei care doar acum îl descoperă, „11 minute” este la final o poveste care merită citită şi care va lăsa o urmă (fie ea cât de efemeră) în sufletul fiecărui cititor.

Neonilia STAN

,,Numele trandafirului’’ (Il nome della rosa) este o povestire istorică, o anchetă pentru găsirea criminalului (mister al crimei) având ca decor o mănăstire italiană din anul 1327, un mister intelectual care combină elemente de semiotica în cadrul ficţiunii, analiză biblică, studiile medievale şi teoria literară.

Semnificatia titlului

Eco brodează în jurul titlului în Post scriptum. De fapt, Eco a afirmat că a avut intenţia de a găsi un „titlu complet neutru”. Într-o versiune a povestirii, după ce a terminat romanul, Eco a propus în grabă vreo zece titluri pentru roman, cerând câtorva prieteni să aleagă unul dintre ele. Ei au ales ,,Numele trandafirului’’.

Într-o altă versiune a povestirii, Eco dorise titlul neutru Adso de Melk, însă a fost refuzat de editorul său, apoi titlul ,,Numele trandafirului’’- „mi-a venit în minte din întâmplare”. Eco a scris că i-a plăcut acest titlu „pentru că trandafirul este un simbol atât de plin de semnificaţii încât până acum abia dacă mai are vreo semnificaţie nouă.”

Acţiunea din ,,Numele trandafirului’’ se petrece pe parcursul a şapte zile la mănăstirea Benedictina, pe fundalul unui conflict între numeroase ordine religioase şi Papa Ioan al XXII-lea. Fratele William din Baskerville (sau Guglielmo), un călugăr înţelept şi respectat, ajunge la abaţie într-o dimineaţă de noiembrie  a anului 1327, după o lungă călătorie. Este însoţit de un novice– Adso – cel care povesteşte la bătrâneţe, întâmplările.

Odată ajunşi, sunt întâmpinaţi de Abate, care îi informează despre un accident misterios implicând moartea unui călugar, găsit zdrobit la baza zidurilor mănăstirii. Părerea unanimă este că diavolul şi-a făcut simţită prezenţa, iar curiosul Guglielmo porneşte în căutarea adevărului. Când sunt descoperite şi alte cadavre, printre călugări se instaurează isteria, sub forma unei explozii de superstiţii. Între timp, Guglielmo adună indicii legate de aceste crime şi le arată abatelui: nişte mesaje ascunse, scrise cu suc de lămâie pe un pergament, revelează secretul care înconjoară o carte. Aparent, această carte – Poetica de Aristotel – poate ucide pe cel care o citeşte, iar călugării sunt dispuşi să ucidă pentru a o obţine. O carte cu multiple înţelesuri şi cu o ultima propoziţie ce s-ar traduce din latină astfel: “Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele (denumirile goale”. Cei ce erau dornici de a afla ceea ce în Abaţie le era interzis, şi anume cartea Finis Africae, şi toată camera secretă, mureau otrăviţi, cum s-ar spune de propria lor curiozitate, foile carţii fiind date cu otravă, prin însăşi setea de afla mai mult mureau. Explicaţia lui Guglielmo nu este însă crezută, iar Inchiziţia, reprezentată de Bernardo Gui, “găseşte” propriul vinovat: o tânără ţărancă, la care s-au găsit dovezi incontestabile de vrăjitorie: o pisică neagră şi un cocoş, semne suficiente la acea vreme pentru a o acuza de vrăjitorie. Fata este torturată, împreună cu un călugar diform, Salvatore, care este acuzat, de asemenea, de complicitate la crimă şi vrăjitorie. Sub tortura, ei recunosc că sunt eretici, iar a doua zi sunt legaţi şi arşi pe rug, din ordinul inchizitorului. Între timp, Guglielmo este tot mai aproape de descoperirea adevărului, reuşind, el şi novicele său, să pătrundă în biblioteca interzisă a abaţiei, aşezată într-un edificiu măiestuos. Naraţiunea adună mai multe intrigi, toate având interpretări şi surse de semnificaţie variate. Multe interpretări şi surse erau controverse foarte schimbătoare în cadrul decorului religios medieval, tot timpul învârtindu-se înspre ceea ce pare a fi cheia spre înţelegerea şi adevărata interpretare a cazului.

Neonilia STAN

„Cartea este o mărturisire a unei experienţe personale, este o exprimare sinceră a fiinţei, liberă de toate măştile unor roluri sociale sau profesionale. Împărtăşesc această experienţă a trezirii mele ca pe un dar celor care au nevoie de el. Totul se întâmplă din iubire. Iubirea de oameni, de semenii mei.” Prin această curajoasă confesiune, Gigi Ghinea ne deschide o nouă perspectivă asupra fericirii, văzută ca un act de voinţă şi pornind de la constientizarea resurselor interioare de a fi fericiti.

Titlul cărţii este mai mult decât incitant. Cel puţin pentru o persoană care se consideră nefericită acum sau într-un anumit moment al vieţii ei. Deşi caţi dinte oameni declară opusul, strigând sus şi tare că sunt fericiţi? Şi chiar dacă se cred fericiţi, cât de convinşi sunt de asta în cel mai ascuns ungher al sufletului lor, acela pe care îl cunoasc doar ei şi pe care nu îl deschid nimănui? “Cum m-am vindecat de nefericire” sună a reţeta-minune, a secret revelat, a piatră filozofală care nu trebuie să îţi scape. Mai ales daca tânjeşti să te vindeci de boala grea a nefericirii.

Autoarea, Gigi Ghinea, este psiholog, însă interesant este faptul că în timp ce citeşti cartea, nu simţi că ţi-ar vorbi un specialist, ci un om obişnuit. Un om cu suişuri şi coborâşuri, care a căzut şi s-a ridicat şi care a învăţat să nu-şi mai plângă de milă şi să înveţe din greşeli. Autoarea cărţii nu s-a grăbit să dea lecţii de viaţă până când nu le-a testat pe toate pe pielea ei şi până nu a interiorizat ceea ce ştia în teorie. Pentru că sunt prea mulţi oameni care vorbesc fără să pună în practică, pretinzând ca le ştiu pe toate.

Gigi Ghinea nu spune concret ce anume a determinat-o să fie nefericită, ce a dat naştere depresiilor de care vorbeşte la un moment dat. {nsă probabil că nu acestea sunt relevante, ci faptul că ea a reuşit sa treacă peste, să devină un om nou, liniştit, mai echilibrat şi împăcat cu sine şi cu ceilalţi. Şi a reuşit să se apropie de cititor tocmai prin exemplul personal. {ţi explică faptul că nu eşti singur, că fiecare are nemulţumirile lui, că oricine trece prin perioade mai dificile, însă important este să mergi mai departe cu fruntea sus. Şi aici ea vine şi spune: „Eu am reuşit! Tu de ce nu ai putea?”

Reţeta-minune de care se pomenea mai sus nu este chiar ceva ieşit din comun. Autoarea vorbeşte practic despre faptul că fericirea nu se obţine cu efort şi cu bătăi de cap, ci trebuie sustrasa din lucrurile mărunte din viaţa de zi cu zi, trebuie conştientizată şi trăită cu toată inima. Nu este nevoie să ca cineva să urmeze cursuri speciale pentru a găsi fericirea, ci o potate depista alături de cei dragi şi de necuvântatoare, care ştiu să trăiască simplu şi frumos fără să îşi facă atâtea probleme şi procese de conştiinţă.

Cititorii s-ar putea împărţi în două categorii: cei care ar spune:  “Asta e tot?”, puţin dezamăgiţi, sceptici şi mai greu de convins, şi cei care, dimpotrivă, ar exclama: “Ce simplu era! “, bucuroşi că drumul spre fericire este atât de uşor şi accesibil.

Neonilia STAN