Două pamflete excepţionale: 1. JOCUL DE GLEZNĂ (Panseu justiţionabil cu DNA-ul la brațetă) şi 2. OLIGARHII DE-ATUNCI ŞI OLIGARHII DE-ACUM
1. JOCUL DE GLEZNĂ
Moto „Cine greşeşte plăteşte !”
• Panseu justiţionabil cu DNA-ul la brațetă
Trăim vremuri pline ochi de materialism ştiinţific şi diabolic de dialectice. Consensualizare şi aristocratizare socială de tip nemaiîntâlnit cu guvernări compromis de contributoare la criză şi preşedinţi uzaţi şi roşi de către rugina comunistă. Stare situaţională de urgenţă cu cod roşu, galben şi albastru ! Decizii ilegale şi netemeinice ale Oarbei de Mureş, pârţoneli guvernamentale de tip Pișpirică făr* de frică, păcura mai scumpă decât gazul mujicului, furăciuni de armament, harnaşament şi alte muniţii, cuţite înfipte în gât, inimă şi fese, magistraţi alcoolici, schizo şi depravaţi şi cu banii la ciorapi, balivernişti care nu-şi respectă angajamentele electorale, poliţişti falsificatori de acte şi primitori de eurofoloase necuvincios de necuvenite, minciună, jaf, comerţ cu carne vie, furăciuni de acte din dosare penale, dispariţii de dosare de la instanţele de judecată, ce să mai, o societate plină de toate bubele şi buboaiele pământului, cu o Sănătate bolnavă coaptă, care nu mai are nici măcar câţiva leuţi isărescieni și cerşeşte o nouă cotă de bani, înafara celei de asigurare, ca să-şi procure oarece nasturi pentru greaţa socială la care se adaugă o Justiţie oarbă, şchioapă şi pozitiv de compromisă, dar doldora de bogăţie. Toate vechi şi noi deloc !
SE ZICE că dacă se doreşte să se făurească ceva pentru viitorul unei societăţi este musai ca să te împaci cu trecutul respectivei pentru a nu mai fii nevoit ca să calci în acelaşi păcat. Jocul de gleznă al Justiţiei de exemplu, care a avut, are şi precis o să mai aibă, un merit deosebit de important în istoria fecundă şi zdruncinată a României, a fost precum al unei mame iubitoare şi ocrotitoare pentru mulţi pe care i-a alăptat, proaspăt şi corespunzător la pieptu-i legal şi inamovabil, dar pentru majoritatea s-a comportat ca o mamă vitregă şi „curvă la maţe”, cum spune secuiul ardelenizat şi dornic de autonomie sexuală, exprimându-se şi ondulându-se după manelele interpretate de taraful puterii politice. N-aş prea crede că ar exista tonalităţi care să contrazică aceste opinii, avându-se de exemplu în vedere eforturile pline de caznă, vizavi de marile procese politice, căptuşite cu multe file de fosta Securitate şi „ciocănite” ÎN NUMELE LEGII cu ciocanul dreptăţii şi al adevărului de către Oarba timpului. Mulţi oameni care aveau alte convingeri politice, altele decât cea comunistă, intelectualii ţării formaţi între cele două războaie mondiale, care n-au fost de acord cu mojiciile mujicilor veniţi pe turelele tancurilor din Est, cu Capitalul lui Marx în sân, au fost încarceraţi zeci de ani, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul în puşcăriile şi lagărele „domnului” comunist. Un mare specialist în masajele istoriei explica, la modul discret, cinic şi în contradictoriu că n-ar fi rău, ci chiar benefic, să se amintească, pentru ştiinţa tuturora, de rolul important şi inedit pe care l-a jucat „coana”, legată malagamba la ochi, pe vremea când a fost preluată puterea de către comunişti. S-a comportat, spunea specialistul, precum o marchiză de pompadur cu farmecul păstrat şi alterat, sâni ţepoşi şi viguroşi, ochi străpungători, strălucitori, iscoditori şi lunecoşi şi cu un irezistibil „verde” ca frunza stejarului, amestecând în procesele vremurilor, „intelighenţiunea” cu”răutăciunea”!Culmea, înainte de 23 August 1944, moment covârşitor de important al cârmirii României spre zările comuniste, Justiţia condamna comunişti pentru că perturbau liniştea politică a conducerilor liberale şi ţărăniste, după, procedura a fost inversată şi versată, comuniştii au început să dea tonul pentru corul robilor liberali, ţărănişti şi alte naţionalităţi copolitice pentru interpretarea operei Canalul Dunărea Albastră-Marea Neagră şi pentru iobagii din opereta Agricultura Cooperatistă de la Sighet, Gherla ori Piteşti.
DUPĂ TOATE aceste înfăptuiri, preopinenta nu se poate ascunde după Lege, aşa cum se ascund astăzi foştii cântători la drâmba „Secorităţii” şi Miliţiei populare. Actualmente, Dreapta, învârtoşată precum organul mirării, se crede a treia putere în statul de drepţi, dar fără muşchiul optic, strigând precum Flămânzilă şi Setilă după salarii şi pensii cât pălăria poliţistului canadian. Parcă numai domniile lor, c-aşa le zic eu lor, au învăţat carte, au răspundere nevoie mare şi muncesc de le sare cârpa de pe ochişori atunci când rostesc ÎN NUMELE LEGII…! Şi câââte ar mai fi de spus ! Oare, românilor încă nu le-a venit Duhul cel bun ca să-i determine şi să rupă pisica-n două ? Vorba lui Moromete, „până când, băăăăăăăă, p..tele mamilor voastre de nesătui !”În numele Legii, al adevărului şi al politicianului sfânt cu chip de Lotru, rămâne cum am stabilit !…
Gică Ionescu
2. OLIGARHII DE-ATUNCI ŞI OLIGARHII DE-ACUM
Panseu sociologic de-adevăratelea
Oligarhul, după cum ne spune dicţionarul, este un partizan al oligarhiei, care se traduce ca o formă de guvernământ în care puterea aparţine numai vârfurilor aristocratice. Sau, un grup restrâns de persoane care, prin averea şi poziţia lor socială domină viaţa politică şi economică a unui stat. Nu prea este cunoscută perioada exactă a plămădirii oligarhilor. Oricum ei au apărut precum nişte buruieni care se înmulţesc foarte repede. Unei plante, de exemplu, îi trebuiesc anumite condiţii ca să crească şi să se înmulţească. Mai puţin este important oligarhul antic. Încercăm să facem unele referiri despre oligarhii comunismului şi cei actuali, cei aşa zisului capitalism de orbete din România. O precizare importantă: comuniştii n-au recunoscut că în dominaţia lor ar fi existat oligarhie. Ne permitem să spunem că mint aşa după cum ne-au minţit aproape 50 de ani! S-o luăm uşurel cu explicaţiile. Se cunoaşte, în mod oficial precum că în anul 1972 existau 2 281 372 de membrii ai PCR-ului plus încă vreo două milioane de utecişti. La populaţia vremii, un comunist avea în urma sa patru români, iar dacă s-ar da deoparte copii, ar fi un comunist la trei români. Din punct de vedere propagandistic, cam o treime din populaţia ţării era angajată în gigantica operă de construire a socialismului. Sună foarte frumos ! Cârmacii democraţiei socialiste, (ne pronunţăm astfel deoarece nu numai Dej şi Ceauşescu, care au murit, au participat la participaţiune, sunt foarte mulţi care trăiesc azi şi ocupă funcţii la fel de barosane) uită în schimb să precizeze că dictatura proletariatului, mai precis partidul erau adevăraţi oligarhi. Deci, în anul 1972, comuniştii reprezentau 15,8 % din populaţia adultă a ţării. Numai 12% din acest procentaj ocupau poziţii cheie în aparatul de partid şi de stat, însemnând că 1,9 % din populaţia adultă a ţării, cu alte cuvinte un grup, avea cuvântul hotărâtor în viaţa publică a României. Ce-a fost a fost ! De morţi numai de bine ! Da, dar n-au murit toţi!..? Mulţi dintre oligarhii de-atunci, azi, presăraţi pe la diferite partide şi partiduleţe ocupă funcţii nu numai politice dar şi în viaţa socială. La ora actuală numai dacă eşti membru al unui partid poţi ocupa un post de conducere pe undeva, chiar dacă nu ai calificarea pe ramura respectivă. Numai membrii partidului, aflat la putere, sau ai coaliţiei se bucură de tratamente preferenţiale. Dacă nu câştigă în alegeri vreun post de parlamentar, ei nu sunt lăsaţi de izbelişte ci sunt numiţi pe la diferite societăţi bengoase, pe la anumite agenţii pe care le desfiinţează apoi le reînfiinţează sau în administraţie, pe la un minister, departament, se găseşte ceva. Posturile de importanţă sunt automat ocupate de către liderii partidelor sau a nevestele lor. Totul se petrece în mod democratic, transparent şi pentru binele poporului, zic ei în mod demagogic, fără pic de simţire afecţională. De când este pământul, oligarhi au fost sunt şi vor fi. Nu ai, momentan cum să te ţii la ei, doar poate numai prin castrare ca să nu se mai înmulţească…!
Gigione Ionescu
