Meta
Realitatea Vâlceană

OLTENII SUNT SPECIALI

Ţinutul mărginit la miazăzi de Dunăre, la răsărit de Olt, iar la miazănoapte şi apus de Carpaţii Meridionali, a avut o istorie aparte între provinciile româneşti, relativa izolare între aceste hotare naturale oferind siguranţă şi protecţie în faţa năvălirilor.
În acest ţinut s-a aflat nucleul puternicului regat dac al lui Burebista care stăpânea, în secolul I înainte de Cristos, mare parte din răsăritul şi centrul Europei şi care, rămas în afara dominaţiei Imperiului Roman, era cel mai de seamă adversar al acestuia. Între anii 101-271 stăpânirea romană în Dacia a generat originile poporului român prin stabilirea veteranilor din legiunile a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina în aceste ţinuturi. Şi cum Imperiul roman era un mozaic de naţii, unii istorici presupun şi origini hispanice şi evreieşti pentru locuitorii Olteniei acelui început de mileniu, care s-au adăugat populaţiei dacice, autohtone. În ţinuturile oltene au fiinţat ca unităţi administrative ale imperiului provinciile “Dacia inferior” în perioada 119-158 şi “Dacia Malvensis” între anii 158-271. Dar legăturile cu Imperiul Roman s-au menţinut şi mult timp după Retragerea aureliană din anul 271, astfel că în timp ce alte provincii ale Daciei erau stăpânite sau cutreierate de popoarele migratoare, Oltenia a rămas încorporată provinciei romane de la sud de Dunăre, deci integrată lumii romane, până în secolul al VI-lea. În timp ce Muntenia era teritoriu de trecere a migratorilor, apartenenţa Olteniei la Imperiul târziu i-a conferit acestuia o romanizare accentuată. Acest fapt explică, de pildă, folosirea frecventă a perfectului simplu, specifică limbilor de origine latină. Înfăţişarea oltenilor, mai bruneţi, debitul verbal alert, temperamentul expansiv, cu gesticulări frecvente, sunt de asemenea indicii ale latinităţii. Migratorii slavi au trecut prin sudul Olteniei în secolele VI-XII, dar au emigrat la sud de Dunăre, iar cei puţini rămaşi au fost asimilaţi de populaţia romanică majoritară.
În secolele XIII-XVI, în timp ce Moldova şi Muntenia erau sub ocupaţie tătară, în Oltenia fiinţau deja formaţiuni statale independente. Cnezatele Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş îşi disputauBanatul Severinului cu Ungaria. Tot în această perioadă istoricii consemnează prezenţa unei populaţii săseşti la Râmnicu Vâlcea. Din secolul XVI în principatul Ţării Româneşti Oltenia face o notă distinctă, având un fel de guvernator sau prefect, banul Craiovei. Acesta era reprezentant al domnitorului, dar avea în acelaşi timp autonomie legislativă şi executivă.
O perioadă interesantă din istoria Olteniei o reprezintă ocupaţia habsburgică, din 1718 (tratatul de la Passarovitz) până la 1739 (tratatul de la Belgrad). În această perioadă eforturile stăpânirii austriece de a introduce reformele şi legislaţia imperială s-au lovit de cerbicia şi spiritul de rezistenţă ale oltenilor, încât preluarea de facto a puterii a fost practic imposibilă. Ţăranii refuzau să plătească dările şi se refugiau în munţi; a fost operioadă de înflorire a haiduciei care s-a perpetuat până în 1770, cufundând regiunea în anarhie. Din acea perioadă datează legendele lui Iancu Jianu şi ale pandurilor.
Un episod interesant, care ilustrează gradul de implicare emoţională a olteanului în viaţa comunităţii, s-a petrecut în războiul din 1977, când numeroşi locuitori din Oltenia au trecut Dunărea cu carele cu provizii pentru armată din proprie iniţiativă, organizarea logistică a armatei în acele timpuri fiind deosebit de precară.
Îmi vine acum în minte explicaţia pe care mi-a dat-o cu mulţi ani în urmă bunicul meu, preot într-un sat din sudul judeţului Vâlcea, la întrebarea mea referitoare la picturile murale din pridvorul bisericii, care reprezentau scene cu draci, cazane cu smoală fierbinte etc., anume că oamenii din aceste locuri trebuie totuşi să ştie de frica cuiva. Şi oltenii chiar sunt oameni cu frică de Dumnezeu. (R.F.)

Leave a Reply

Photo Gallery

Log in | Copyright @ 2011 Realitatea Vâlceană. Toate drepturile rezervate.